Capitalism înseamnă primatul individului asupra colectivului

109
6 minute de lectură
Foto: Getty Images / Guliver

Dacă vrei să te angajezi la o corporație, nu vei scăpa de întrebarea dacă ești un „om de echipă”. Adică, dacă ești capabil să colaborezi cu colegii la îndeplinirea de sarcini, pentru realizarea de scopuri comune, în beneficiul firmei.

Preocuparea pentru buna funcționare a colectivului este, până la un punct, firească. Dacă fiecare trage în altă direcție, și în interes propriu, nimic nu poate fi dus la bun sfârșit. Angajații trebuie să fie capabili să colaboreze în mod eficient, nu să se izoleze fiecare în „bula” lui profesională.

Cooperarea în interiorul firmei este de altfel naturală și decurge firesc din natura socială a omului și din corolarul economic de bază al acesteia: diviziunea muncii. Iar individualismul nu intră deloc în contradicție cu asta: oamenii cooperează pentru a-și îndeplini mai eficient scopurile și interesele proprii.

Doar că aceste adevăruri elementare par a fi din ce în ce mai obturate. Individul a ajuns să fie perceput drept o vulnerabilitate pentru eficiența colectivă a unei corporații. Se vede asta din ideologia promovată în comunicarea internă, dar și externă a firmelor. Tot creditul este acordat colectivului, în dauna persoanei. Vedem adesea câte o companie care se laudă că reprezintă mai mult decât o echipă, fiind o adevărată familie pentru angajați.

În acest fel, în mod subtil, salariatului i se acaparează și viața personală, pe lângă cea profesională, pentru care este plătit prin contract. Corporația încetează să fie un simplu loc de muncă, devenind adevărata casă a angajaților. Colectivul ia locul individului, care se depersonalizează.

Astfel, corporațiile devin adevărate structuri de tip etatist. Ele își trădează natura și scopul capitalist și încep să prefere puterea în dauna eficienței economice, care nu poate fi atinsă decât dacă personalitățile individuale sunt promovate și respectate cum se cuvine. Cooperarea firească, naturală, este înlocuită cu suprastructuri birocratice, proceduri și formalități fără nici o utilitate concretă, ca niște ritualuri repetitive de reafirmare a puterii.

Nu degeaba se spune că cei mai mari dușmani ai capitalismului sunt capitaliștii. Odată ce au atins succesul, ei doresc să și-l conserve nu rămânând la fel de valoroși ca la început, în jocul concurenței, ci „înghețând” jocul respectiv prin reglementări și privilegii consolidate prin legislație. Nu este de mirare că ajung să copieze statul și în structurile interne ale companiilor lor. Totul, în dauna individului, al cărui primat constituie temelia capitalismului.

Teoretic, lumea este încă dominată de democrații liberale (sau „neoliberale”, cum le place socialiștilor să le poreclească). Adică, de state cu constituții ce au ca fundament drepturile individuale inalienabile ale persoanelor și care asigură primatul individului asupra oricărui tip de colectiv.

Asta însă, doar în teorie. De ceva timp, încet, dar sigur, individul ca atare a început să cadă în dizgrație. Individualismul, care nu este altceva decât preeminența persoanei asupra gloatei, a început să fie confundat, intenționat sau nu, cu banalul și rușinosul egoism. În consecință, devine din ce în ce mai rușinos să vorbești despre individualism în public și mai ales în mass-media.

Tot ce ține de individ a început să pută. Interesele personale, individuale, eventual de familie, au devenit sinonime cu furtul și frauda, împotriva logicii și minimului bun simț. Individual aproape că a ajuns să însemne antisocial și sociopat. Spațiul personal a devenit o enclavă suspectă și tolerată în interiorul spațiului public.

În schimb, tot ce ține de general și colectiv este apriori benign, celebrat și apărat cu cerbicie. Proprietatea publică (proprietatea de stat, a tuturor și a nimănui, gestionată de instituțiile publice) e sfântă, spre deosebire de cea privată. Aproape că ne sună iar în urechi expresia ceaușistă „avutul obștesc”. Totul trebuie să slujească interesul public, interesul general, pentru propășirea căruia sacrificiile personale, individuale, au ajuns să nu mai fie considerate nici măcar victime colaterale, ci costuri firești.

Această tendință socialistă, mascată sub farduri „progresiste”, pare să aibă la bază o presupoziție metafizică cel puțin bizară la prima vedere, dar care, la o analiză mai atentă, își dezvăluie resorturile. Aceea că omul nu este în mod „natural” o ființă socială. Dimpotrivă, în această viziune, homo sapiens e, în esență, o entitate izolată, de un egoism feroce și fără leac, care trebuie socializată cu forța, prin decret de sus și inginerie socială.

Cu alte cuvinte, suntem în plin Leviathan hobbesian. Omul este lup pentru om, starea naturală a umanității e războiul tuturor contra tuturor și doar un stat cât mai puternic – care s-ar numi totalitar, dacă n-ar suna prost – este capabil să mențină cât de cât pacea și cooperarea socială.

Cea mai recentă formă de colectivism etatist nici măcar nu mai face referire la specia umană. Este vorba, bineînțeles, de obsesia schimbărilor climatice, care, având la bază un „consens științific” cel puțin îndoielnic, vrea să impună politici ce sacrifică interesele individuale și chiar pe cele comunitare ale oamenilor în numele „salvării Planetei”. Mesajul este, deci, mult mai simplu decât pare: trebuie să renunțăm la libertate pentru a evita extincția. Mai are sens să ne întrebăm cui prodest?

Nu vreau să închei însă acest text înainte să precizez că individul reprezintă o noțiune indivizibilă. Nu poți separa la o persoană ce-ți convine și ce nu. Dacă „individ” a început să capete o conotație peiorativă – „individ certat cu legea”, „individ suspectat de fapte de corupție”, „individ care a comis fapte antisociale”, problema nu este a entității ce nu se poate împărți, ci a celor care manipulează în acest fel. ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele