Cazul Rovana Plumb ar trebui să deschidă o discuție serioasă legată de finanțarea partidelor din România. Și mai departe, despre cum acționează și pe cine servesc ele în cele din urmă.

Să ne reamintim. Comisia de Afaceri Juridice (JURI) a Parlamentului European a hotărât, cu o largă majoritate, că Rovana Plumb nu poate deveni comisar european. Motivul: îngrijorările parlamentarilor legate de un împrumut primit de candidatul la postul de comisar de la o persoană fizică. Din punctul de vedere al Comisiei JURI, nu este limpede cum acest împrumut important va fi plătit înapoi într-un mod deschis și transparent. Iar comisia a rămas neclintită chiar și după ce fosta ministră de la București a informat că a returnat împrumutul prin cedarea a două apartamente către persoana creditoare.

În primul rând, avem aici o problemă de adecvare la normele și cutumele europene. Atât Rovana Plumb, cât și șefa guvernului, Viorica Dăncilă, au invocat inexistența unei probleme de integritate, spunând că la mijloc se află doar o diferență între legislația română și cea europeană. Dar aceasta nu poate fi o justificare. Aceasta e chiar problema.

Și nu doar pentru că în litera ei, Constituția României prevede că legislația europeană prevalează asupra celei naționale. Dar, dincolo de aceasta, există un anumit bun-simț european, potrivit căruia nu este în regulă ca un om politic să fie îndatorat unei persoane cu o sumă atât de mare, încât îi va fi foarte greu să o returneze, conform propriei declarații de venituri. Aceasta va naște imediat întrebarea dacă respectivul om politic se află doar în slujba cetățenilor sau este legat de alte obligații față de anumite persoane.

În al doilea rând, este o problemă de securitate. Una dintre căile predilecte prin care adversarii civilizației occidentale reușesc să câștige influență o reprezintă fluxurile de bani negri. Numai afacerea rusească de tip laundromat a inundat Uniunea Europeană, între 2011 și 2014, cu zeci de miliarde de dolari, bani care se găsesc și acum în diferite circuite ascunse. Și care sunt folosiți tocmai pentru a submina instituțiile democratice.

Nu se poate spune că aceasta este situația în cazul Rovana Plumb, nu există vreun indiciu în această direcție.

Dar asemenea procedee, aplicate pe scară largă, conțin în mod inevitabil riscul contaminării. Nu poți să știi de unde vin banii exact, nu poți să știi cine ce ascunde. Suspiciunile, chiar dacă nu sunt neapărat bazate pe fapte, devin inevitabile. Politicienii ar trebui să știe cel mai bine aceste lucruri și, în consecință, să facă în așa fel încât să nu ajungă în situația de a da explicații cu privire la împrumuturi masive de la persoane private.

În al treilea rând, este o problemă de etică. Împrumuturile de acest tip sunt, într-adevăr, trecute în declarațiile de avere și interese, dar aceasta nu acoperă toate riscurile. Cunoaștem sumele, dar nu cunoaștem eventualele condiții din spatele împrumutului.

De ce ar exista, în definitiv, atâtea persoane atât de generoase cu politicienii încât să le ofere, fără condiții, sume uriașe de bani, care cu greu vor putea fi returnate potrivit declarațiilor de avere și venituri? Există venituri obscure, pe care politicienii pot să nu le declare? Există, oare, subvenții sau chiar acte de mituire mascate în împrumuturi? Poate că există astfel de credite date și luate cu toată buna-credință și, cel puțin până la proba contrarie, nu putem spune altceva despre banii luați cu împrumut de Rovana Plumb. Dar o asemenea practică, prezentă, de altfel, pe scară largă la mai toate partidele, ridică uriașe semne de întrebare.

Grupate, în general, în jurul unor ideologii, partidele politice sunt chemate să servească interesul general. Practica împrumuturilor private, acordate în condiții netransparente, ridică mari semne de întrebare legate de obligațiile asumate de partide și politicieni.

Sunt partidele și exponenții lor servitorii interesului societății și gardieni ai democrației? Sau vorbim despre prizonieri ai unor interese private și netransparente? Dacă ne aflăm în cea de-a doua situație, aceasta scade încrederea oamenilor în procesele democratice și poate ajunge să submineze însuși sistemul democratic, constituind un teren propice pentru populiști.

Societatea românească face eforturi pentru a evita derapajele în această direcție. Tocmai pentru a evita tranzacțiile netransparente și înrobirea partidelor de către anumite interese private, românii plătesc. Partidele sunt subvenționate din bani publici. Peste 250 de milioane de lei reprezintă subvențiile acordate partidelor în anul 2019.

Dacă este mult sau puțin, doar trezorierii și șefii de campanii electorale ne pot spune. Dar atâta vreme cât cetățenii români plătesc din propriile buzunare pentru a ține departe partidele de înțelegeri netransparente, practica împrumuturilor de la persoane fizice devine lipsită de etică și de morală.

În Parlamentul European, se pare că lucrurile acestea au fost înțelese. E timpul să fie înțelese și în România. ■