Cazul Caracal nu este o lebădă neagră. Dar poate reforma statul

Cazul tragic al Alexandrei Măceșanu poate fi momentul în care să începem o reformă autentică a statului. Trebuie asumat adevărul celor întâmplate, trebuie pus un diagnostic social și propus un plan coerent

145
18 minute de lectură

În esență, oamenii pot crea toate condițiile producerii unui dezastru, pentru ca apoi să-l subestimeze, cam așa sugerează Nassim Nicholas Taleb în cartea sa „Lebăda Neagră”. „Ceea ce numim Lebăda Neagră este un eveniment ce are următoarele trei atribute […]: raritate, impact extrem și previzibilitatea retrospectivă (dar nu și prospectivă). Un mic număr de Lebede Negre explică aproape complet lumea în care trăim, de la succesele ideilor și ale religiilor, la dinamica evenimentelor istorice și până la elementele vieților noastre personale”, scrie Taleb.

Tragedia de la Caracal nu este o lebădă neagră, în înțelesul dat de Taleb termenului, ci o dramă cu deznodământ de mult anunțat. Efectele politicilor dezastruoase ale PSD de a destructura statul nu puteau conduce decât la cronica de azi. Numai impactul este extrem. Pentru moment, fiindcă nu știm cât durează emoția colectivă, care este adesea volatilă.

Tot ceea ce se întâmplă la Caracal era predictibil în cele mai multe dintre detalii. Și nu e ceva singular, căci Caracal este aproape fiecare oraș mic din România în care legea și aplicarea ei se negociază între autoritățile locale, clanuri politice și grupuri infracționale. Singulare ar putea rămâne, în cazul din Caracal, numai profilul psihologic de criminal în serie și modul de operare abominabil și totuși în văzul unei lumi prea țintuite de propria sărăcie ca să mai detecteze și altceva.

Ce s-a întâmplat, de fapt?

La Caracal, a explodat modul deficitar de organizare a statului român în lupta cu criminalitatea. Inclusiv cu criminalitatea organizată. A mai explodat complicitatea fără perdea între autoritățile care aplică legea și cei care încalcă legea. Nici una, nici alta nu sunt elemente de raritate sau improbabile în România. Un singur lucru era greu de anticipat. Că explozia se va produce, ironic, cum îi place istoriei uneori, în fieful electoral și politic al lui Florin Iordache – originar din Caracal, cu o rețea bine pusă la punct la nivel local, deputat de Olt de mai multe mandate, ministru al justiției care a promovat infama OUG 13/2017, care a demisionat și a devenit imediat președintele Comisiei speciale de reformă a justiției, acel tanc procedural care, în disprețul tuturor procedurilor parlamentarismului și al dezbaterii, a călcat în picioare arhitectura normelor penale în România. Domnul Iordache, acest vârf de lance în lupta cu statul de drept.

La nivelul oamenilor de rând, primul interlocutor al unei (potențiale) victime este poliția. Este de notorietate faptul că în localități mici, poliția a devenit un filtru de selecție a plângerilor înregistrate. Motivele sunt multiple: personal insuficient, prost instruit, lipsit de înțelegere pentru misiunea de siguranță cu care este învestită. Discuția Alexandrei Măceșanu cu poliția ne furnizează, dacă mai era nevoie, toate argumentele. Cel mai grav motiv este însă conviețuirea, chiar complicitatea, la nivel local, a autorității poliției cu dexteritățile dubioase ale clanurilor locale. Tot cazul Alexandra Măceșanu ne furnizează detaliile șocante ale delegării investigației (descoperirea mașinii gri și a proprietarului) către operatori privați. Toate acestea erau cunoscute, de mult, și se petrec aproape la fel în toate județele captive. Ce pare nou acum este stupoarea cu care descoperim secretul lui Polichinelle. Cu toate că și asta e ceva vechi – reamintesc „stupoarea” cu care primii politicieni încarcerați au descoperit condițiile jalnice din arestul preventiv și din penitenciare. Ca și cum veneau de pe Marte într-o misiune de explorare printre pământeni.

Efectele dezastruoase ale numirilor pe posturi prin favoritism, nepotism sau supunere clientelară față de jupânii politici locali erau de anticipat. Sunt numeroase ONG-uri în România care țin pe agenda publică, cu foarte mari eforturi și în condiții foarte grele, toate aceste chestiuni. Avem ONG-uri care se ocupă de combaterea traficului de persoane, de combaterea violenței în familie, de combaterea corupției. Mai avem jurnaliști de investigație care scriu de ani buni despre astfel de rețele locale de interese. În fine, avem adevărata lebădă neagră: internetul și dispozitivele mobile care permit un oarecare control public asupra dezmățului rețelelor locale.

La Caracal și în zonă mai avem, potrivit informațiilor publice, un număr nefiresc de mare de dispariții. Cel mai adesea, al unor fete tinere. Numai unele au atras competența biroului teritorial al DIICOT Craiova. Tot din informații publice, puțin pare că a fost făcut și în aceste cazuri. Între altele, remarcabilă este eroarea de a nu fi cercetat la timp informația „de aur” privind mașina gri, înregistrată de camere video de supraveghere în cazul Luizei Melencu. Lipsa de cooperare cu alte parchete și lupta pentru competența soluționării dosarului sunt alte elemente bine cunoscute.

Așadar, ce s-a întâmplat la Caracal este grav, nu lipsit de complicități locale și marcat de o placiditate a comunității care se închide în propria curte și nu vede peste gard. Cel mai probabil, cazul Alexandrei Măceșanu ar fi fost numai unul dintre multe altele din scriptele poliției, dacă o mână de circumstanțe nu ar fi împiedicat așternerea prafului pe dosar (presupunând că totuși ar fi existat un dosar în care se administra și altceva decât dispreț și povești misogine cu fete ușoare fugite cu feți-frumoși). Întâi, apelurile unui copil înfricoșat la 112 care vor rămâne ca o rană vinovată pe toate rapoartele înțesate de succese ale instituțiilor care se ocupă de siguranța cetățeanului în România. Apoi, o relație de familie care a permis o publicitate fără precedent, chiar cu forțarea unor reguli, dar pentru o cauză înaltă: spargerea „omertei” într-un sistem care pare că nu se servește decât pe sine. Aceste circumstanțe fac ca nicio batistă să nu mai poată fi pusă pe țambal. Decidenții și responsabilii politici sunt obligați să intre în scenă, își învață discursul cu promisiuni și delimitări, trebuie luate măsuri și identificați țapii ispășitori.

De ce am ajuns aici?

Suntem în acest punct de inflexiune, în care societatea stă să explodeze, pentru că avem o istorie mult prea lungă de reformare a statului pe bucățele, fără viziune sau plan pe termen lung. Un fel de cârpeală care ne ajută să bifăm la limită obiective precum aderarea la Uniunea Europeană sau câștigarea unor alegeri, fără să zdruncinăm prea tare modul nostru de a fi. Sau modul în care am fost împinși să fim de către cei cărora le-am delegat puterea. Fără reforme în forță, fără strategii clare și coerente, pentru că acestea trebuie explicate, nu e cert că sunt întotdeauna acceptate și, pe termen scurt, se plătesc la urna de vot. Publicul e considerat fie prost, fie cu memorie scurtă ori lipsit de recunoștință. Așadar, politicianul român e înclinat mai mereu să mizeze pe un pariu al cârpelii, decât pe unul al construcției durabile.

Coaliția PSD/ALDE este cea care, din 2017, a desăvârșit lupta împotriva statului de drept și a dus-o pe un tărâm pe care PSD nu îl atinsese încă. S-a scris mult și se protestează din 31 ianuarie 2017. Mii de magistrați, în proteste fără precedent, sute de mii de oameni în stradă, rapoarte GRECO, ale Comisiei Europene, ale Comisiei de la Veneția, apeluri ale unor ambasade occidentale, apeluri ale societății – toți și toate s-au lovit de disprețul coaliției, care a continuat netulburat să împlinească destructurarea în numele unor aleși condamnați sau pe cale să fie condamnați penal. Combinația PSD/ALDE a avut de ales între siguranța cetățeanului și impunitatea politicienilor prinși cu mâța-n sac. A ales impunitatea, adesea cu concursul transparent al unei Curți Constituționale sesizate cu o frecvență fără precedent și învestite cu puterea de a guverna prin tranșarea fără cale de atac a „constituționalității”. Aleatoriu amintesc decizia 51 din 2016 privind interceptările, în care cele mai multe trimiteri la norme similare din alte state membre sunt greșit invocate; decizia 650 din 2018 cu privire la dezincriminarea neglijenței în serviciu, despre care Curtea consideră că nu afectează valori fundamentale ale societății, că nu e de natură a încălca drepturi sau libertăți fundamentale și că a fost adoptată în acord cu politica penală a statului și în marja de apreciere conferită de aceasta.

Ce măsuri (nu) s-au luat după Caracal?

Date fiind publicitatea, emoția și revolta colectivă asociate acestui caz, coaliția PSD/ALDE a dispus măsuri. Puține, forțate, neserioase și cu efect politic pe termen scurt, cât să treacă și valul acesta și să își lanseze un fel de campanie electorală în care e greu de spus ce mai speră să obțină. Au fost operate imediat demiteri în poliție, așa, ca la poliție – cu mutat dintr-o funcție în alta, nepierdut niciun leu din salariu, soldă și numeroasele sporuri, nicio pensie specială pusă în cauză. S-a mai dispus constituirea unui grup de lucru care să facă funcțional sistemul 112, adică ceea ce trebuia de mult să fie. Măcar din 2014, după la fel de gravul caz din Apuseni, când o altă tânără a plecat din lumea noastră cu lacrimi înghețate pe chip, așteptând să fie localizată. În fine, s-a mai pus în dezbatere publică o propunere de ordin de ministru pentru recompensarea morală, financiară și materială a cadrelor militare din ministerul de interne. O măsură neoportună la acest moment, mai ales că decizia de a acorda recompensele aparține șefului unității militare în care a fost încadrat cadrul militar, precum și șefului ierarhic superior al acestuia. Imaginați-vă la Caracal sau la Slatina cum șefii ar putea recompensa subalternii ca să accepte tăcut participarea la investigație a clanurilor locale care au dat adrese greșite unde s-au făcut percheziții. Toate măsurile luate au fost însoțite de declarații pe ton grav și goale de substanță ale decidenților zilei. Uneori, chiar profund eronate, ca declarația premierului că am investit mult în lupta împotriva corupției și am neglijat combaterea crimei organizate. E un loc comun că nicio formă organizată de criminalitate nu poate funcționa fără complicitatea coruptă a autorităților responsabile pentru aplicarea legii.

Mai importante mi se par însă declarațiile care nu au fost făcute și măsurile care nu s-au luat. Nu s-au cerut scuze pentru programul politic PSD/ALDE, în care piatra unghiulară a fost relaxarea legislației penale. Și nici nu pare că e importantă o inventariere a cauzelor care ar fi putut împiedica deznodământul în cazul Alexandrei Măceșanu și care ar permite adoptarea unor măsuri coerente.

Coaliția PSD/ALDE a dus o luptă fără rezerve cu capacitatea statului de a fi eficient în aplicarea legii. Nu e clar că măsurile dispuse de ochii lumii vor împiedica un alt caz Alexandra Măceșanu, alte dispariții, alt dispreț. Proba? Cazul de la Galați, unde o copilă presupus violată și plină de sânge nu a generat nicio reacție a polițiștilor.

Mai este ceva de făcut?

Cazurile de tip Caracal nu au soluții-miracol care pot fi adoptate imediat. De altfel, graba poate afecta acest moment de oportunitate extraordinar de a discuta despre tarele noastre de sistem și de populare a sistemului. Cazul de la Caracal obligă însă clasa politică la încetarea jocului de-a guvernarea și la guvernare pur și simplu.

O hartă generală a măsurilor necesare ar trebui să cuprindă clarificări constituționale (inclusiv a prezumției dobândirii licite a averii); clarificarea prin lege a prevederilor articolului 27 din Constituție privind inviolabilitatea domiciliului pentru a evita ca poliția – singura abilitată să intre în calitate oficială – să arunce vina pe procuror; clarificarea prevederilor de drept penal material și procesual lovite de numeroase excepții de neconstituționalitate – adică un proiect de revizuire a Codurilor Penal și de Procedură Penală, elaborat de experți în drept penal, constituțional și drept comparat, dezbătut public, care să fie pus pe masa viitorului Parlament; revizuirea cadrului legal de sancționare a polițiștilor care își exercită cu neglijență gravă atribuțiile, inclusiv cu afectarea pensiei de serviciu care nu poate fi doar un drept necorelat cu nicio obligație de îndeplinire corectă a atribuțiilor (pentru magistrați există prevederea suspendării din funcție și reamintesc faptul că la Caracal singurul sancționat rămâne procurorul de la parchetul local, care a fost suspendat din funcție). În fine, trebuie elaborată o strategie autentică de combatere a criminalității organizate, inexistentă la acest moment. În treacăt fie spus, Hotărârea de Guvern 779/2015 pentru aprobarea Strategiei naționale de ordine și siguranță publică enumeră, printre obiectivele principale, și combaterea criminalității organizate. Din păcate, face acest lucru ignorând rolul parchetului specializat (DIICOT) și grupând coordonarea la Ministerul Afacerilor Interne. Căci în octombrie 2015, se adoptau instrumente în considerarea unor persoane care să își agațe la butonieră tot felul de demnități. Așa se face că Grupul interministerial strategic condus de vicepremierul responsabil pentru securitate națională nu s-a întrunit niciodată, căci guvernul Ponta a căzut, iar România nu a mai avut un vicepremier care să se ocupe de securitatea națională. Litera hotărârii de guvern a rămas moartă: cum spuneam, importante nu erau obiectivele, ci coordonatorul grupului interministerial strategic.

Cazul tragic al Alexandrei Măceșanu poate fi momentul în care să începem o reformă autentică a statului. Trebuie asumat adevărul celor întâmplate, trebuie pus un diagnostic social și propus un plan coerent

Când o adevărată strategie de combatere a criminalității organizate va fi elaborată, trebuie luată în considerare și crearea unui corp de poliție judiciară care să fie la dispoziția celor care fac urmărire penală, adică a procurorilor, fără dublă comandă, cum se întâmplă acum. Administrativ, poliția judiciară depinde de șefii din Interne care le decid cariera, iar pe conținutul dosarelor instrumentate depind de procuror. În practică se întâmplă adesea ca poliția să nu pună la dispoziția parchetului personalul necesar de poliție judiciară – cu efecte negative asupra instrumentării dosarului. Un corp distinct de poliție judiciară a fost întotdeauna privit cu ostilitate la ministerul de interne. În 2016, imediat după decizia Curții Constituționale privind interceptările, am reușit in extremis să creez prin Ordonanța de Urgență 6/2016 baza juridică pentru ca toate parchetele – nu numai DNA – să aibă poliție judiciară proprie. Nu a fost o luptă ușoară și a fost cu opoziția fățișă a Ministerului Afacerilor Interne. Pentru că un corp autentic de poliție judiciară ne scoate din marasmul favoritismului în poliție, care a făcut posibil, între altele, cazul de la Caracal.

Niciuna dintre aceste măsuri nu poate fi adoptată de coaliția PSD/ALDE. Deși are majoritate în Parlament, coaliția nu are calitatea profesională și morală de a face acest lucru. Nu poate și mai ales nu vrea ceva durabil. Este obligația celorlalte partide să reflecteze la un cadru autentic de siguranță și protecție a cetățeanului, fără de care nicio dezvoltare durabilă a societății nu este posibilă.

Coaliția PSD/ALDE poate lua măsuri imediate pentru a proba faptul că ia cazul de la Caracal în serios: abrogarea dispozițiilor OUG 51/2019, astfel încât transportul rutier de călători să redevină serviciu public și să reconecteze ruralul de oraș; considerarea gratuității pentru elevi și renunțarea la tentația de a acorda gratuitate numai studenților, pe considerentul că studenții votează și sunt pe hârtie un bazin electoral; adoptarea urgentă de măsuri pentru accesarea tehnologiei gratuite existente la nivel european pentru serviciul 112; integrarea bazelor de date aflate în administrarea ministerului de interne și accesul pe baza nevoii de a ști (need to know) a celorlalte autorități (parchetul, autorități fiscale). Se mai poate imediat evalua corect activitatea funcționarului public: din scurta mea experiență ministerială, nu există o curbă a lui Gauss, toată lumea este evaluată ca excepțională, cu efectul că pe cei performanți îi demotivăm, iar pe cei neperformanți nu îi putem sancționa și îi purtăm în cârcă. Rezultatul e că serviciul public a devenit un fel de serviciu caritabil față de cei angajați, însă complet deficitar din perspectiva beneficiarului. Cetățeanul este ignorat, prost tratat, în vreme ce angajatul este rentier pe viață, indiferent de performanță. S-ar mai putea face în mod onest și o evaluare a efectivelor în domeniul siguranței publice, mai precis o imagine clară a ce efective avem în poliție, jandarmerie, poliție locală/de proximitate și unde activează (câți în minister la birouri și plimbat hârtii și câți pe stradă, pentru apărarea efectivă a cetățenilor). Tot imediat se pot aplica măsuri din Strategia Națională Anticorupție 2016-2020, care ar fi împiedicat angajarea personalului necalificat pentru munca de poliție, la sistemul 112 sau ar fi sancționat derapajele grave în care poliția nu ascultă părintele copilului dispărut.

La nivelul parchetelor, este necesară mai multă cooperare între parchete speciale și restul parchetelor. Și la nivelul conducerii parchetelor ar fi de dorit mai mult curaj în aplicarea corectă a normelor de procedură privind competența diferitelor structuri de parchet. Impresia publică în cazul Caracal este că DIICOT forțează încadrarea juridică pentru trafic de ființe umane, pentru a-și păstra competența. Rămâne un mister de ce, mai ales că startul pare să fi fost foarte prost. Dincolo de orgolii profesionale, interesul public ar cere evitarea unor efecte mortale asupra instrumentării dosarului de la Caracal, de exemplu în procedura de cameră preliminară în care judecătorul care examinează probatoriul ar putea ridica problema competenței DIICOT într-o cauză privind un omor. Inducerea publică a ideii de modificare a competenței pentru ca DIICOT să fie competent să ancheteze și infracțiuni de omor nu ajută deloc Ministerul Public și imaginea acestuia. DIICOT este o structură de parchet specializată în investigarea multiplelor forme de criminalitate organizată (trafic de droguri, persoane, organe, arme, terorism) care afectează viața de zi cu zi a multor persoane din multe comunități locale. DIICOT are un cadru legal modern, pe care l-am propus ca ministru prin Ordonanța de Urgență 78/2016 exact pentru că recurența formelor de criminalitate organizată este mare în România. Faptul că în mod recurent dispar tinere nu numai din Caracal, dar și din Brăila, Vaslui, Bârlad, faptul că România conduce detașat în UE în clasamentul rușinos al victimelor traficului de ființe umane oferă DIICOT o platformă de lucru pentru mulți ani.

Cazul tragic al Alexandrei Măceșanu poate fi momentul în care să începem o reformă autentică a statului. Trebuie asumat adevărul celor întâmplate, trebuie pus un diagnostic social și propus un plan coerent. Sau poate fi numai o altă moarte din care nu am învățat nimic. Precum cea a Aurei Ion care a murit în Apuseni așteptând salvatorii. Precum morțile multor altor victime despre care nu știm nimic, pentru ca poliția nu vrea să înregistreze plângeri.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele