Cazul Țintoiu începe în aprilie 2017. Atunci, compania NN Pensii le trimite un mail clienților prin care îi avertizează asupra riscurilor care planează asupra Pilonului II de pensii. Era o perioadă în care declarațiile politicienilor cu privire la viitorul sistemului de pensii administrat privat erau de-a dreptul agresive. Totul a culminat câteva luni mai târziu, cu ministrul Finanțelor de atunci, Ionuț Mișa, care a declarat explicit la ieșirea de la audierea din comisia parlamentară de specialitate că urmează o naționalizare a Pilonului II de pensii.
Ulterior, premierul de atunci a negat orice intenție de acest fel, dar într-o piață financiară sensibilă la declarații ale decidenților era suficient pentru a intra în alertă. De aceea, gestul companiei conduse de Raluca Țintoiu de a-și informa clienții cu privire la o posibilă naționalizare a Pilonului II era perfect justificat.
El a iritat politicienii aflați la putere. Era perioada în care naționalismul economic de proastă factură înflorea pe buzele reprezentanților politici. Companiile multinaționale erau acuzate că spoliază țara și că scot bani din România fără să plătească impozitele cuvenite (fapt care nu s-a dovedit concret nici astăzi de către Fisc, iar preluarea în legislația națională a directivei europene împotriva planificării fiscale agresive nu știm să fi dat vreun rezultat). Companiile multinaționale erau acuzate că au susținut și întreținut protestele din Piața Victoriei, din București, dându-le liber angajaților pentru a participa la manifestări. Câteva luni mai târziu un prim- ministru în funcție trata băncile ca pe niște cămătari care îți iau bani, nu îți dau, și care îi îndemna pe români să procedeze ca în secolul XIX, adică să țină banii la saltea. O metodă pe care o parte din clasa politică o folosește pentru banii negri pe care îi strânge.
Într-o astfel de atmosferă proletară, politicienii au găsit că este momentul să dea o lecție. Cu mânie în glas, Liviu Dragnea, președintele PSD, a anunțat că nu este posibil ca o companie olandeză (să ne aducem aminte că Olanda s-a opus constant intrării României în spațiul Schengen și că are interese legate de portul Constanța, care face concurență Rotterdamului) să acuze guvernul României că vrea să naționalizeze pensiile private. Și atunci, trebuie să primească o lecție. Fapt care s-a și întâmplat. Autoritatea de Supraveghere Financiară, condusă, culmea, de Mișu Negrițoiu, un fost bancher care lucrase tot la o companie olandeză, s-a executat rapid. Adică a amendat NN Pensii, a amendat-o pe Raluca Țintoiu și i-a retras autorizația de a profesa în România timp de zece ani.
Interesant este că NN a susținut-o pe Raluca Țintoiu, în sensul că i-a oferit un post la compania-mamă. Gestul este demn de notat, pentru că nu de puține ori companiile românești sau străine își abandonează salariații care intră în coliziune cu autoritățile politice sau de reglementare. De data aceasta, Raluca Țintoiu a fost susținută de compania olandeză.
Dar Raluca Țintoiu a luptat și pe cont propriu. Adică a atacat în instanță decizia ASF și a câștigat la Curtea de Apel. Desigur, decizia poate fi atacată de ASF, dar Raluca Țintoiu a câștigat o bătălie. I-au fost anulate sancțiunile, amenda și interzicerea dreptului de a profesa în România și a obținut și plata unor daune morale de la ASF în valoare de 1.000 de euro.
Cazul Țintoiu este primul dintr-o listă mai lungă. Care nu conține neapărat chemări în instanță, ci luări de poziție tranșante ale organizațiilor de investitori la adresa calității
politicilor publice derulate de guvern sau de guvernele din ultimii ani. De exemplu, Coaliția pentru Modernizarea României a calculat că între anii 2009 și 2017 au fost emise 900 de ordonanțe de urgență. Nu este doar atât. Pare că oamenilor de afaceri le-a ajuns cuțitul la os. Adică iau mult mai des poziție față de respectarea transparenței și a dialogului social de către Executiv atunci când emite acte normative. Iar luările de poziție sunt tot mai tranșante. Ceea ce arată că, pe de o parte, mediul de afaceri s-a organizat și, pe de altă parte, că firmele nu mai sunt timorate de autorități.
Chiar dacă dosarul Țintoiu arată încă o dată felul în care funcționează piețele care au deasupra lor o autoritate de reglementare și supraveghere, problema nu este a principiului existenței autorității, ci a felului în care lucrează aceasta. Mai exact, despre cât de dependentă este autoritatea de reglementare de decidenții politici, de influența lor, de declarațiile acestora sau de presiunile care vin din zona politică.
Logica autorităților de reglementare și supraveghere este de a fi independente față de guvern. De oricare Executiv, indiferent de cine ar fi condus. Numai că în realitate lucrurile stau diferit. O demonstrează ASF, prin decizia în cazul Țintoiu, o putem vedea și la autoritatea din domeniul energiei, ANRE, o putem afla și în cazul Fiscului.
Pentru societatea românească, miza cazului Țintoiu este felul în care funcționează instituțiile statului. Modul în care ele pot fi independente de sfera politicii, reușesc să ia decizii pe baze legale și profesioniste și nu prin influență de la partid. Cazul Țintoiu trebuie să ne aducă aminte că mediul economic și cetățenii europeni ai României vor ca instituțiile să fie ale statului și nu ale partidului.