La sfârşitul lui 2018 priveam înainte către partea a 2-a a ciclului politic 2016-2020, în care urmau să aibă loc alegeri la fiecare circa 6 luni: europarlamentare, prezidenţiale, locale şi generale. Trecuse prima jumătate a perioadei, 2017-2018, de asalt al majorităţii parlamentare şi guvernamentale dominate de PSD, cu susţinerea aliatei ALDE, dar şi a UDMR şi a mai-tuturor deputaţilor care reprezintă alte minorităţi etnice decât cea maghiară, asupra sistemului de justiţie, supus unor distorsiuni aberante, astfel încât politicienii corupţi ai coaliţiei legislative şi executive să scape de pedepse, asupra statului ca reţea instituţională, acaparată sistematic, de parcă ar fi fost invadată de trupe de ocupaţie şi de jaf, asupra economiei, din care s-a stors tot ce se putea stoarce în beneficiul PSD & comp., asupra populaţiei, obligate să suporte toate consecinţele. Ferme, admirabile, contrareacţiile interne şi externe, mai ales marile proteste de stradă din Bucureşti şi din toată ţara, au încurcat planul, limitând pagubele, împiedicând instalarea „plină“ a unui regim „iliberal“. România a arătat ca o societate cu o profundă vocaţie democratică, în timp ce susţinerea pentru coaliţia la putere, demascată, se diminuase rapid.f

2019 – un an cu 2 rânduri de alegeri şi alte noutăţi pe scena politică

A mai trecut un an. Primele 2 scrutinuri, programate în 2019, s-au consumat între timp, confirmând mobilizarea împotriva PSD şi a aliaţilor. Europarlamentarele de pe 26 mai, mai întâi. Cel mai bun rezultat l-a obţinut PNL, devenit prim partid al ţării, cu 27% din voturi, urmat de PSD-ul prăbuşit la jumătatea scorului cu care câştigase alegerile generale din decembrie 2016, 45% atunci, 22,5 acum, şi, aproape la egalitate, de Alianţa 2020 USR-PLUS, crescută de la cele 8 procente obţinute în 2016 de USR în Parlament la 22,4%. Nici un candidat prestigios din partea PSD. În schimb, capi ai listelor PNL şi USR-PLUS au fost Rareş Bogdan, jurnalist carismatic, primit sărbătoreşte de către liberali, devenit ulterior prim-vicepreşedinte, urmat în Legislativul european de un set de lideri proeminenţi ai partidului, respectiv Dacian Cioloş. ALDE n-a mai atins pragul de 5%, neobţinând nici un mandat. Câte 2 europarlamentari au promovat Pro România şi PMP, nume semnificative: Corina Creţu, retrasă pentru alegeri din Comisia de la Bruxelles, guvernul Uniunii, şi fostul premier Mihai Tudose ai Pro România, fostul preşedinte Traian Băsescu şi Eugen Tomac, actualul lider al Mişcării Populare. Logic, în noiembrie 2019 Klaus Iohannis a obţinut cu mare uşurinţă un al doilea mandat la şefia statului, cu peste 66% din sufragii, în faţa PSD-ului incapabil să mai concureze cu şanse. Între alegerile pentru Strasbourg şi competiţia pentru Cotroceni au mai fost evenimente importante în politica românească. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat a doua zi după europarlamentare sentinţa de condamnare la închisoare cu executare a lui Liviu Dragnea, promotorul cu mână forte al strategiilor nedemocratice care-au condus la prăbuşirea PSD. Debusolat, fără lider şi cu scorul de la urne înjumătăţit, partidul nu s-a putut redresa. Succesoarea la şefie, Viorica Dăncilă, ridicolă şi până atunci, ca primministresă, a continuat să se „remarce“ prin mediocritate şi prin gafele de discurs, până la absolut jalnice confuzii şi agramatisme. Pentru o rapidă reformă internă n-a fost timp, n-au existat resurse. Catindată – culmea! – şi la alegerile prezidenţiale, Dăncilă avea să piardă lamentabil, după ce fusese în pericol să nu se califice-n finală. Înţelegând că nu-şi va putea promova liderul, pe Călin Popescu-Tăriceanu, drept candidat unic al coaliţiei pentru Cotroceni, ALDE s-a retras înaintea scrutinului, alegând combinaţia cu facţiunea de foşti pesedişti Pro România. Noul tandem l-a susţinut, ca „independent“, pe actorul şi politicianul Mircea Diaconu. Fără succes la urne. Înaintea prezidenţialelor, cabinetul Dăncilă a căzut în Parlament şi guvernarea a fost preluată de echipa PNL condusă de Ludovic Orban, liderul liberalilor. După ce-a pierdut la scor în faţa lui Iohannis, Viorica Dăncilă a fost debarcată în grabă de la conducerea PSD, înlocuită, ca lider „interimar“, de unul dintre contestatarii discreţi ai lui Dragnea şi succesor al aceluia la şefia Camerei inferioare, Marcel Ciolacu, decis să piloteze mai lin, fără să mai şocheze şi să mai scandalizeze opinia publică. Totuşi, o reorientare strategică serioasă nu se întrevede, iar personalul de la vârf n-a făcut decât să se „rotească“. Ciolacu şi alţi câţiva interpretează acum partituri de politicieni împăciuitori, însă mai-vechii „comunicatori“ ai partidului continuă să-şi dea în petec, imediat ce-ajung în faţa microfoanelor presei: de joasă calitate morală şi… lexicală, mincinoşi şi agresivi, dau foarte limpede de-nţeles că o fi-ncercând lupul pesedist să-şi schimbe părul, însă la nărav n-are de gând să renunţe. Victoria incontestabilă, impunătoare a lui Iohannis a avut consecinţe notabile în întreg spectrul nostru politic. Pe lângă întărirea PNL şi şubrezirea PSD, s-au produs şi-n celelalte partide mutaţii sesizabile. Nereuşind să-şi împingă candidatul, pe Dan Barna, în finala prezidenţialelor, USR-PLUS au înregistrat un uşor recul. Perspectiva constituirii unei Ce-a adus 2019 si ce va  -n 2020? 8 OPINII 20 DECEMBRIE 2019 majorităţi alături de PNL după proximele alegeri parlamentare rămâne – totuşi – certă. PMP, care atinsese pragul pe 26 mai, a avut o bună opţiune pentru prezidenţiale. Invitat să candideze, Theodor Paleologu a făcut o figură pozitivă, chiar dacă a obţinut un scor mic: a avut o prestaţie apreciată, cu bun, convingător discurs, degajat şi totodată impetuos, mai puţin aroganţele de „mare intelectual“ şi, la polul opus, plonjoanele în formulări inelegante, de-o anume vulgaritate asumată drept „directeţe“. În perspectiva parlmentarelor – insuficient, drept care PMP dă semne de nervozitate, le cere liberalilor ajunşi la guvernare lucruri pe care „popularii“ n-au legitimitatea de-a le solicita şi, în loc să caute o formulă de armonizare cu viitoarea majoritate, a făcut recent o mutare deconcertantă: în timp ce liberalii şi reprezentanţii USR-PLUS avansează în discuţiile privitoare la desemnarea de candidaţi unici la alegerile locale din iunie 2020, în cazul în care legislaţia va menţine formula unui singur tur, PMP s-a găsit să anunţe că va propune un aspirant propriu la Primăria Capitalei, pe acelaşi Paleologu jr.! Aspirant perpetuu, la orice funcţie?!… De partea cealaltă, ALDE pare să se estompeze complet, mai ales că sprijin şi „tractare“ dinspre Pro România nu mai poată primi deocamdată. Partidul condus de Victor Ponta, aflat în vizibilă creştere până la prezidenţiale, ameninţând să absoarbă tot mai mulţi pesedişti nemulţumiţi, a fost zguduit după scrutin de-o ciudată turbulenţă internă, Ponta şi Tudose având o inexplicabilă controversă, foarte contondentă (verbal). Cel de-al doilea şi-ntreaga sa filială brăileană au părăsit partidul, care şi-a pierdut pe neaşteptate impetuozitatea. Ce i-o fi apucat, aşa, brusc?! Singura constantă a scenei noastre politice: UDMR, care, contând pe un electorat stabil, n-are griji. În normalitatea organizaţiei maghiarilor e şi rolul de formaţiune-„balama“ (cum se spune în limbajul politico-mediatic), utilă blocurilor mari pentru a atinge, când unul, când celălalt, majoritatea. Nici o schimbare de statut – deci – în recenta nouă „sucire“ a UDMR, din parteneră a PSD în votantă a moţiunii de cenzură care a dus la căderea cabinetului Dăncilă. Cam aici suntem la finele lui 2019. Nebunia asaltului împotriva democraţiei din perioada Dragnea, cu cele 3 guverne succesive numite şi pilotate de fostul lider PSD, conduse formal de premierii Sorin Grindeanu, Mihai Tudose şi Viorica Dăncilă, s-a încheiat. A durat circa 2 ani şi jumătate. Intrarea în partea a 2-a a ciclului de 4 ani 2016-2020, cu alegeri la fiecare circa 6 luni, şi verdictul urnelor au făcut ca jocul politic să se „restarteze“. Primele 2 convocări ale populaţiei la vot au trecut. Urmează…

2020, cu alte 2 scrutinuri: când, cum şi cu ce miză?

Intrăm în anul al 4-lea al ciclului politic 2016-2020, al 2-lea al jumătăţii secunde, intens-electorale. După europarlamentare şi prezidenţiale, ar urma localele lanceputul lui iunie şi generalele în decembrie 2020. Se va respecta programarea? Sau vom avea pentru prima oară în perioada postcomunistă alegeri anticipate, deci un ciclu mai scurt şi un debut mai rapid al următorului, ceea ce ar modifica şi pentru viitor, prin decalare, ritmicitatea scrutinului general. Apropo: de-a lungul celor 3 decenii, localele s-au „deplasat“ din luna februarie, în 1992, în iunie, unde s-au şi fixat, în schimb parlamentarele şi prezidenţialele, simultane până în 2004, au tot „avansat“, cu paşi mărunţi, „împinse“ fiind, din septembrieoctombrie, până-n decembrie, consecinţă a existenţei în legislaţia electorală a unui interval în care, la încheierea mandatelor, trebuie organizate alegerile pentru ciclul politic următor. Dacă se vor mai produce astfel de amânări, vom ajunge la un interval de 4 ani cât… 5, din luna decembrie a anului n până-n ianuarie n + 5! În principiu, localele vor rămâne la locul lor, în iunie. Însă despre posibilitatea alegerilor parlamentare anticipate s-a vorbit mult în ultima vreme. Nu sunt excluse, cu toate că sunt greu de declanşat. Vom vedea dacă se va putea. La termen sau decalat, scrutinul pentru Adunarea legislativă are o miză ieşită din comun, din obişnuitul perioadei din urmă, în care am tot avut, la fiecare 2-3 ani, alegeri: europarlamentare şi prezidenţiale în 2014, locale şi parlamentare în 2016, din nou europarlamentare şi prezidenţiale în 2019. Ei bine, după 2020 vor urma aproape 4 ani de… linişte electorală, până la viitoarele alegeri pentru Strasbourg, din mai 2024. Partidele care vor forma noua majoritate au şanse mari de guvernare stabilă. Aşa cum stau acum lucrurile, se-anunţă un ciclu politic în care preşedintele Iohannis va putea colabora cu un guvern PNL-USR-PLUS, eventual sprijinit şi de PMP, dacă va trece pragul, şi de UDMR şi de celelalte minorităţi etnice. Bune premize de gestionare calmă a treburilor ţării, de regândire a Constituţiei şi a organizării teritoriale, de reaşezare a sistemului electoral şi de remodelare a întregii structuri a statului, de relansare, de dezvoltare, de „refondare“ a României contemporane.

La 3 decenii de la revoluţia din decembrie 1989

S-au împlinit şi 30 de ani de la revoluţia din 1989. România s-a schimbat mult, societatea a evoluat, sunt vizibile cu ochiul liber transformări extraordinare: am putea spune că e… aproape o altă ţară! Multe-ar fi de spus despre cele 3 subiecte care se-mpletesc atunci când vorbim, după 3 decenii, despre revoluţie. Primul: evenimentul în sine, major, unul dintre cele mai importante din întreaga noastră istorie. S-au adunat între timp numeroase mărturii, au ieşit la iveală documente, s-au făcut interpretări, s-au formulat ipoteze, au înflorit speculaţiile. Toate marile „borne“ de pe traseul existenţei popoarelor fac obiectul unor ample dezbateri publice, de lungi durate. Aşa este şi aşa va continua să fie şi-n cazul revoluţiei noastre din 1989. Al 2-lea subiect legat de acel moment: ce-a fost până atunci, ce-a condus la „erupţie“, cum se decantează imaginea istoriei noastre comuniste. Şi-al 3-lea: cum să facem o cât mai bună, mai nuanţată, mai „adevărată“ descriere a celor 3 decenii scurse de-atunci încoace. Cum a arătat – de fapt şi de fapt – „tranziţia“ României postcomuniste? Unde suntem acum? Întrebări – fireşte – deschise… ■