VORBIND de la casa sa din Abuja, Chikwe Ihekweazu, directorul general al Centrului Nigerian pentru Controlul Bolilor, spune că o mare lecție pe care China o poate preda lumii despre boala Covid-19 este că: „Poate fi controlată.”. Dl Ihekweazu se aflǎ în autoizolare voluntară după o vizită la Wuhan, orașul din centrul epidemiei chineze, ca parte a unui grup de experți trimiși de Organizația Mondială a Sănătății (WHO) pentru a examina măsurile țării pentru oprirea Covid-19.

Aceste măsuri par să fi avut un succes semnificativ. Pe 4 februarie China a înregistrat 3.887 de noi cazuri. Pe 4 martie cifra a fost de 139. Raportul pe care grupul WHO l-a publicat pe 28 februarie a pus bunele rezultate pe seama felului în care statul și-a folosit forța de muncă și tehnologia pentru a implementa carantina în mod meticulos pe o scară fără precedent. Nu a intrat în detalii privind mecanismele controversate pe care puterea de stat le-a folosit în acel scop.

Pe întregul teritoriu al țării s-au închis școlile, transportul public și aproape toate activitățile sociale și economice pentru a opri oamenii de a circula. În Wuhan, un oraș de 11 milioane de oameni, populația a fost închisă în case timp de cinci săptămâni. Închiderea a fost supervizată nu doar de o rețea de oficiali care acoperă fiecare bloc de apartamente, străzi sau alei, dar, prin influența acestor oficiali, și de administratorii complexurilor rezidențiale. În unele sate viața este acum relativ lipsită de constrângeri; există informații că fiecare vizitator trebuie să fie aprobat de un șef de partid local. Aranjamentul de sus în jos se pretează la comportamente entuziaste în eșaloanele de mai jos. Ratarea unei ținte este mai puțin periculoasă decât excesul. De aici materialele video (rapid cenzurate) care arată poliția distrugând mese de Mahjong, oamenii dați exemplu sau legați de copaci pentru că nu poartă măști pe fețe, sau o femeie care țipă în casa ei baricadată cu bare de metal.

Cum state mai puțin autoritare ar putea obține rezultate similare rămâne de văzut. În Coreea de Sud, țara cu cele mai multe cazuri în afara Chinei, măsurile stringente larg susținute de public ar putea să încetinească rata de răspândire. O scădere a fost în mod clar vizibilă în Singapore, unde pregătirea pentru pandemii a devenit o prioritate după epidemia de SARS din 2003. Orașul-stat cunoaște cum toate s-au infectat cele 112 cazuri, în afară de 12..

Însă dacă izolarea a întregi orașe în nordul Italiei a realizat mult pentru a opri epidemia rămâne de văzut. În Iran nu există dovezi ale vreunui control abuziv. Iar în America răspunsul până la acest moment a fost o oportunitate ratată în mod rușinos. Cel mai mare eșec american are mai multe în comun cu stadiile timpurii ale epidemiei chinezești — când oficialii au minimizat riscurile pentru ei și i-au pedepsit pe cei care au spus adevărul, lăsând astfel că boală să se răspândească mult mai mult și mai rapid decât s-ar fi răspândit cu măsurile de coordonare adoptate mai târziu.

Măsuri greșite de control

În săptămâna din 26 februarie până pe 4 martie, numărul țărilor și teritoriilor care au raportat cazuri de Covid-19 a crescut de la 50 la 85 (vezi harta). Majoritatea, până acum, au avut mai puțin de o duzină de cazuri, mare parte importate din – sau cu legătură cu cazuri din –  China, Iran, Italia și Coreea de Sud, care au fost responsabile pentru 91.903 din cele 95.124 cazuri confirmate până pe 4 martie (vezi grafic). Numărul mic de cazuri, însă, nu ar trebui să fie considerat ca arătând o limitare de succes; ele sunt adeseori o măsură a ignoranței.

Să luăm America de exemplu. Pe 25 februarie Larry Kudlow, consilierul economic șef al președintelui Donald Trump, a declarat reporterilor că „Avem asta sub control. Nu aș spune ermetic, dar destul de aproape de ermetic.”. În timp ce vorbea, un grup de cazuri apărute la o instituție din statul Washington arată că agențiile de sănătate publică din America au fost prinse pe picior greșit. Kiturile de testare puse la dispoziție de Centrul pentru Controlul și Prevenția Bolilor (CDC) au fost defectuoase; restricțiile limitau testările în alte tipuri de instituții. Până pe 1 martie, când Coreea de Sud făcuse 100.000 de testări pentru virus, America — care a avut primul său caz pe 23 ianuarie — făcuse mai puțin de 500 de testări.

Echipa OMS a sfătuit toate țările care au găsit cazuri să urmeze exemplul Chinei și să realizeze cât de multe teste pot, în special pentru cazurile inexplicabile de pneumonie și simptome similare gripei la pacienții care nu par să fie infectați de virusul gripal. „Testează și vei găsi,” spune Gabriel Leung de la Universitatea din Hong Kong, care a fost, de asemenea, în echipa OMS. „Fie testezi și găsești devreme, și poți să faci ceva, fie vei avea grămezi de cadavre”, a adăugat el.

Acel avertisment dur încă nu s-a confirmat în sub-testata Americă, însă ar putea fi. Până pe 4 martie, fuseseră cazuri în 14 state americane. Unele dintre ele, precum cel al unui avocat new-yorkez și familia sa, nu au nicio conexiune evidentă cu vreuna din cele patru țări cu incidență mare, sugerând ceea ce epidemiologii numesc lanțuri tăcute de răspândire în interiorul țării. Într-o populație fără măsuri de control a unor astfel de lanțuri, un singur caz nediagnosticat poate, în principiu, să genereze mai mult de 3.000 de cazuri șase săptămâni mai târziu. Pe 4 martie, în timp ce Trump și-a blamat predecesorul, Barack Obama, pentru problemele CDC, Andrew Cuomo, guvernatorul New York-ului, a dezvăluit că a cerut unui număr de 1.000 de oameni din Westchester, unde locuiește avocatul infectat, să se autoizoleze.

În Coreea de Sud, spre deosebire, guvernul este formidabil de transparent, permițând coreenilor să își urmărească potențialele contacte cu boala. În afară de ținerea de briefinguri de presă de două ori pe zi și trimiterea reporterilor pe sms a detaliilor fiecărui deces, guvernul pune online detaliile mișcărilor fiecărui pacient în zilele și săptămânile precedente, permițând oamenilor să evite locurile pe care le-au vizitat aceștia. Riscurile activităților ilicite fiind astfel dezvăluite — cel puțin o relație extraconjugală ar fi fost descoperită astfel — ele dau oamenilor o motivație în plus să evite expunerea la o boală care, la majoritatea celor infectați, rezultă doar în simptome ușoare.

Fără artificii

Pe întregul teritoriu al țării, școlile sunt închise și adunările sunt anulate. Deși nici Daegu, nici Cheongdo, orașele unde s-au descoperit primele epidemii, nu au fost vreodată închise, mai mult de 9.000 de oameni din Daegu au fost în carantinǎ. Precum în China, unde datele personale din plățile electronice și aplicațiile de social media au fost folosite de autorități pentru a urmări mișcările oamenilor și a le estima probabilitatea de infecție, telefoanele joacă un rol și în Coreea de Sud. Guvernul a produs o aplicație (un app) care raportează mișcările oamenilor aflați în carantinǎ și care poate alerta autoritățile dacă aceștia încalcă regulile. Oficialii sună regulat pentru a verifica starea oamenilor.

Coreea de Sud are puteri care pun foarte puțin accent pe intimitatea cetățenilor; unele aspecte ale răspunsului sǎu ar fi dificil de realizat în alte democrații. Însă în țările unde există un înalt nivel de încredere în guvern, unele măsuri puternice ar putea fi sprijinite. Când SARS a lovit Toronto în 2003 doar 23 din aproape 30.000 plasați în carantină au refuzat să se supună acesteia. Întrebați într-un sondaj cât de serioasă ar fi o infracțiune sau contravenție precum încălcarea carantinei, jumătate din canadieni au listat-o la un nivel similar cu uciderea din culpă. În toate țările chestionate privind atitudinea lor față de carantină într-un sondaj Ipsos MORI la sfârșitul lui februarie, majoritatea au declarat că ar susține carantina dacă guvernul le-ar cere acest lucru pentru ei. În Canada, majoritatea a fost de 78%, una din cele mai mari. În Italia a fost doar de 60%, cea mai mică.

Aceasta pare să reflecte nivelul național de încredere. În iunie trecut, un sondaj făcut de Wellcome Trust, o organizație de caritate, a arătat că 78% din canadieni aveau încredere în sfaturile de sănătate primite de la guvernul lor. În Germania și Marea Britanie numărul era de peste 80%, iar în Coreea de Sud un remarcabil 86%. În Italia a fost doar 63%; în America, îngrijorător, și mai jos,  la 59%. Italienii vor avea nevoie să aștepte puțin ca să descopere dacă răspunsul guvernului lor a meritat chiar și atâta încredere câtă i-au acordat. Conform lui Walter Ricciardi, un cunoscut expert în sănătate publică din Roma, va dura până la mijlocul lui martie pentru a ști dacă izolarea orașelor cu epidemii în „două zone roșii a funcționat pentru a încetini răspândirea virusului. Ar putea să fie o știre bună că peste 400 de cazuri au fost acum diagnosticate într-o zonă din jurul orașului Bergamo, la nord de Milano. Pe 4 martie guvernul a anunțat că închide școlile și universitățile până pe 15 martie.

Dacă vrem ca o carantină să se bucure de sprijinul publicului, oamenii pe care îi izolează trebuie să fie bine îngrijiți. Din punct de vedere economic, cei din Italia ar putea fi: guvernul a pus deoparte 3,6 miliarde de euro pentru a acoperi costurile epidemiei. O parte din ei sunt alocați pentru a ajuta exportatorii precum dublul ghinionist Erik Granzon. Nu numai că firma sa de artificii suferă inconvenientele vieții într-una din cele două zone roșii; a și pierdut 300.000 de euro săptămâna trecută când mari evenimente au fost anulate în Qatar și Milano pentru a limita oportunitățile de răspândire a infecției.

Unii din cealaltă zona roșie au probleme mai urgente. Într-un film postat pe YouTube pe 3 martie, Costantino Pesatori, primarul din Castiglione d’Adda, un sat de 4.650 de locuitori, a declarat: „Ne simțim cu adevărat singuri. Oamenii sunt bolnavi și nu primesc ajutorul necesar. Vǎ rugăm să ne ajutați.”. Sunt în jur de 100 de infecții printre săteni; au fost 15 decese. Dl Pesatori a declarat pentru The Economist că toți cei trei doctori din sat erau în carantină și că un înlocuitor temporar nu avea „nici mănuși, nici mască, nici costum de protecție — nimic pentru a-l proteja.” El implora autoritățile să deschidă săli de consultație la două spitale sau să trimită medici militari.

O lipsă de materiale este raportată și în alte părți din zona roșie. În Casalpusterlengo, Anna Rossi, un farmacist, spune că nu are gel dezinfectant de vânzare pentru clienți, nici măști pentru oprirea contagiunii. Pe 2 martie, un grup de medici generaliști a scris ministrului sănătății din Roma că nici ei nu au echipament de protecție. „Dorim să rămânem lângă pacienții noștri,” au scris ei. „Însă cum să facem asta în mod efectiv dacă nu ni se dau mijloacele minimale cu care să ii protejăm și să ne protejăm?”.

Aceasta pare că este o problemă mai largă. OMS spune că lucrătorii sanitari din lume au nevoie de 89 de milioane de măști medicale pentru a se lupta cu Covid-19. Deoarece producția este acum doar la 70% din acest necesar există lipsuri, iar prețurile s-au mărit de șase ori. Germania, Rusia, Taiwan și Thailanda au restricționat exporturile de măști pentru a-și proteja stocurile proprii. China, care a produs anul trecut jumătate din măștile din lume, nu a interzis exporturile. Însă în practică acestea s-au oprit din motive de înțeles.

Măștile durerilor

Producția, însă, a crescut — și ar putea să crească peste tot, dacă politicienii ar forța-o să facă acest lucru. Conform guvernului, China produce acum 116 milioane de măști pe zi, de 12 ori mai mult decât acum o lună, cu 1,7 milioane din ele de tipul de înaltă performanță de care au nevoie lucrătorii sanitari când au de-a face cu pacienți care tușesc sau strănută. Un Joint venture al General Motors în sud-vestul Chinei își produce propriile măști și utilaje pentru producerea de măști pentru ca alte companii să facă același lucru. Nu există cifre precise pentru producția de kituri de testare, însă numărul de teste efectuate sugerează că și numărul acestora a crescut.

Unele populații nu vor putea să își permită să testeze numărul necesar de oameni — sau de a spitaliza cifre mari de oameni. În Africa, care are acum foarte puține cazuri, o mare importanță în urmărirea cazurilor la acest moment timpuriu al epidemiei ar putea să ajute la limitarea numărului de infecții, evitând pe cât posibil răspândirea comunitară masivă care pare să aibă loc în Iran. Experiența amară cu alte epidemii înseamnă că unele țări africane sunt bine puse la punct pentru aceasta. Echipele dlui Ihekweazu merg să investigheze câte o nouă epidemie aproape în fiecare săptămână cu ajutorul SORMAS, o aplicație open-source de introducere de date utilizată de lucrătorii sanitari.

Acestea fiind spuse, deși Covid-19 a devenit o prioritate majoră, încă nu i se acordă atenția care i se cuvine. Dl Ihekweazu spune că Nigeria se confruntă acum cu cea mai mare creștere în cazurile de febra Lassa pe care le-a văzut vreodată; Africa are, de asemenea, o povară mare cu cea mai mortală boală respiratorie a lumii, tuberculoza. Majoritatea echipei dlui Ihekweazu este focusată pe noul virus, însă o parte rămâne concentrată pe alte zone „ca să nu scăpăm mingea.”

În locurile unde mingea Covid-19 este scăpată, sau a scăpat deja, tipul de izolare care este cerut cetățenilor din Westchester va fi crucial pentru încetinirea răspândirii bolii. În Marea Britanie concediile medicale plătite, care intră în mod normal la plată începând cu a patra zi de absență, vor fi de acum plătite din prima zi pentru a încuraja oamenii să rămână acasă dacă cred că au nevoie de acest lucru. Acestea fiind zise, suma nu e generoasă și nu-i acoperă pe cei care sunt cel mai prost plătiți.

În America atât sistemul de sănătate, cât și legile privind concediile medicale plătite sunt prost configurate pentru epidemii. Autoritatea de sănătate publică este în general transferată către agenții la nivel de stat sau oraș, creând un sistem de control peticit. Pregătirea, finanțarea și gradul de sofisticare variază în funcție de județ și de spitale, ceea ce înseamnă că răspunsul și îngrijirile devin inegale.

Sistemul peticit ar putea fi în special problematic dacă face ca bolnavii să se prezinte la muncă când nu ar trebui să facă asta. Puțini lucrători cu venituri reduse din cadrul sectorului de servicii au opțiunea concediului medical. Perspectiva salariilor pierdute — și potențial a unei slujbe pierdute — ar putea să fie destul pentru a-i convinge să se prezinte la serviciu în loc să stea acasă simțindu-se puțin bolnavi, însă din ce în ce mai săraci. Un studiu al legilor privind concediile medicale din America făcut de Stefan Pichler și Nicholas Ziebarth, doi economiști, a găsit că plata unui concediu medical a redus răspândirea gripei cu 5% în vremurile normale și cu 40% în timpul epidemiilor. Presupunând că Covid-19 este comparabilă, calculul sugerează că cele 39 de state care nu mandatează concediul medical plătit riscă o criză mai gravă.

A doua mare problemă este că, întrucât pregătirea pentru pandemie nu este în general facturabilă, spitalele americane nu dețin capacități de rezervă pentru boli infecțioase. „Deja funcționăm cu sistemele de sănătate pe muchie de cuțit în materie de capacitate. Avem foarte puțină capacitate disponibilă în materie de oameni, paturi… sau echipament de protecție”, spune Michael Osterholm, un specialist de boli infecțioase de la Universitatea din Minnesota. O lipsă de pregătire deja a forțat carantinarea a 124 de angajați din cauza unui singur pacient în California.

La nivelul pacientului, costurile testării medicale și a tratamentului ar putea fi un obstacol în limitarea efectivă a răspândirii bolii. Deja circulă povestiri ale pacienților îngrijorați care s-au prezentat la camerele de gardă pentru testare și apoi au plecat cu note de plată de mii de dolari. Mai mult de un sfert din cei 28 milioane de americani neasigurați spun că amână îngrijirile medicale pe care nu și le permit. Administrația Trump ia în calcul folosirea fondurilor pentru dezastre pentru a rambursa neasigurații, ceea ce ar ușura lucrurile. Implicațiile pentru neasigurați și sub-asigurați a alocării celor 8,3 miliarde de dolari din „fondurile suplimentare” de către Camera Reprezentanților pe 4 martie sunt neclare.

Fii atent

Nu toate țările pot fi atât de bine pregătite precum Singapore: îndeajuns de bogate pentru a aloca 5.6 miliarde dolari singaporezi (4 miliarde dolari americani) — la fel ca Italia — pentru a reduce impactul economic al bolii, îndeajuns de bine organizate pentru a impune măsuri stricte și lovite în prealabil de SARS pentru a lua aceste lucruri în serios. Însă Lee Hsien Loong, prim-ministru din Singapore, era încă îngrijorat în februarie că aceste costuri ar putea să le eclipseze pe cele ale SARS. Lawrence Wong, co-președintele comitetului ministerial pentru Covid-19, avertizează că „tot ce e nevoie e ca un singur incident, un eveniment, să se întâmple și apoi va fi o mare creștere a numărului de cazuri și o răspândire susținută”. Toată lumea are lucruri de învățat. Unii mai mult decât alții. ■

Acest articol a apărut în secțiunea Briefing a ediției tipărite sub titlul „Noul curriculum mondial”