Ce s-a ales de “rolul fundamental al culturii”… Și o paralelă între teatru și justiție

    4 minute de lectură

    Liviu Dragnea, ianuarie 2019: „Cultura este o mărturie a spiritului, valorilor și tradițiilor românești; ea se îmbogățește cu fiecare voce care își găsește ecou în sufletele noastre și ale generațiilor de după noi”.

    Viorica Dăncilă, ianuarie 2019: „Este și un prilej să medităm la rolul fundamental al culturii în unitatea națiunii române, în dezvoltarea societății și a fiecăruia dintre noi”.

    Programul de guvernare al PSD, 2016-prezent: „Înțelegem să ne asumăm misiunea de a da României secolului XXI o infrastructură de instituții culturale moderne, care să permită mai buna valorificare a potențialului acestui domeniu, inclusiv din punct de vedere economic. Mutațiile din plan european și internațional, cu ecouri în plan intern, dovedesc că acest domeniu poate deveni un motor de creștere economică și pentru țara noastră, dacă va fi gestionat corect și va beneficia de investițiile necesare. Banii investiți în cultură sunt bani investiți în viitorul societății românești. Guvernul propune societății o viziune care să conducă la o valorificare intensivă și extensivă a patrimoniului cultural material și imaterial al României”.

    Situația financiară a teatrelor este probabil primul gong care anunță dezastrul economic cu spectrul larg pe care guvernarea PSD-ALDE l-a construit cu migală și un mai rar dezinteres pentru oameni, în anii care vin.   

    E suficient de vizibilă diferența dintre retorică și realitate? E destul de tăios contrastul dintre ceea ce spun capii guvernării actuale și ceea ce pun ei pe masă?

    Dar nu cumva am mai întâlnit și în alte domenii clivajul acesta dintre vorbă și faptă?
    De exemplu în sfera justiției? 

    Dacă vreți o paralelă, Raportul GRECO, publicat marți, pune în lumină același tip de fractură între vorbă și faptă pe care o întâlnim mai nou când este vorba de finanțarea teatrelor.

    Și acolo, în domeniul justiției, discursul oficial a trimis doi ani în șir la eliminarea abuzurilor, introducerea unei justiții juste, modificări legislative în litera și spiritul Constituției, acordurilor la care România e parte și recomandărilor unor organisme aflate dincolo de orice dubiu, precum Comisia de la Veneția.

    Ce a ieșit în realitate este, iată confirmat din nou, o cu totul altă poveste.

    Una în care narațiunile PSD-ALDE se văd reduse, definitiv să sperăm, la tăcere de analizele unor experți care operează cu date seci și abordări nepartizane.

    La fel ca lumea justitiei, lumea teatrului nu este nicidecum o insulă izolată de restul lumii. 

    Este într-adevăr un univers aparte, care facilitează o experiență limitată temporal, de retragere din actualitatea fierbinte, dar în definitiv și înainte de primul gong, și după ultimul ropot de aplauze acest univers reintră în circuitul dependenței de meandrele concretului – de politicieni și de politici guvernamentale, de nivelul de trai și cel de educație și cultură din societate, etc.

    Fără bani de salarii și pentru decoruri, fără bani pentru sedii și fără bani pentru finanțarea unei infrastructuri academice adecvate teatrul pur și simplu nu ar fi.

    Iar în România acestor vremuri măștile încep să cadă. 

    Povara pusă de populismele PSD-ALDE asupra bugetului a început să taie facturi, iar din această clipă discursurile sforăitoare de tipul celor rostite de Dragnea ori Dancilă își arată accelerat limitele.

    Criza financiară care începe să dea peste cap lumea culturii zugrăvește perfect criza morală și politică pe care o experimentăm deja din 2016.

    Actorii, la fel ca magistrații s-au aflat în ultimii aproape trei ani în avangarda contestării publice a unei guvernări lipsite de scrupule. 

    La rândul ei, puterea a atacat aceste două categorii pe căi diferite, dar urmărind în mare același obiectiv. 

    Zonelor incomode din justiție, în principal DNA, le-a amputat din fonduri cu mult înainte să secătuiască resursele bugetare.

    Cu teatrele a fost ceva mai multă „răbdare”.

    Actori, tehnicieni și tot ce înseamnă suflare care dă suflu acestui univers aparte au fost lăsați la mila legilor economiei.

    Legi care spun, în mare, că de unde tot iei și nu pui se termină, apoi totul se duce la vale în stil domino.

    Din acest punct de vedere, cu teatrele se închide o etapă – pedepsirea lor – și e anunțat debutul alteia – o prăbușire bugetară generalizată, fundamentată pe un program de guvernare care, altfel, promitea avertizând: „Cultura are nevoie de investiții urgente”.

    Laurențiu Mihu
    Laurențiu Mihu are o experiență de 14 ani în presa centrală. A început în 2005 la Evenimentul zilei, unde a fost reporter special și apoi coordonator al secției Investigații. În perioada 2008-2015 a activat la România liberă, unde a fost redactor-șef adjunct. Din decembrie 2015 până în februarie 2019 a fost redactor-șef adjunct la site-ul Digi24.ro. A mai colaborat cu G4Media.ro, iar în prezent coordonează site-ul revistei Reporter Global, partener exclusiv The Economist în România. Laurențiu a acoperit preponderent teme de politică internă și externă.

    LĂSAȚI UN COMENTARIU

    Comentariul:
    Introduceți numele