Summitul FMI s-a suprapus cu scăderea burselor internaționale. O scădere care a pornit de la New York, a continuat cu Shanghai și a ajuns și la principalele piețe europene. Nivelul scăderilor a fost diferit, iar bursele nu au avut prăbușirea de la începutul acestui an. Dar scăderea prețului acțiunilor a fost un semnal pentru mediul economic care se poate traduce astfel: economia se pregătește să traverseze o perioadă de corecții. Nu doar bursele, ci economia.

Sunt mai multe explicații legate de corecțiile pe care le-au cunoscut acțiunile companiilor cotate pe piețele internaționale. Prima dintre ele este legată de inflația care se manifestă deja în economiile mondiale. Atunci când revine inflația, marile fonduri de investiții își mută o parte din investițiile considerate mai riscante (de pe piețele de capital) către plasamente sigure, precum obligațiunile guvernamentale, inclusiv bonduri americane. De altfel, căderea burselor s-a suprapus ca timp cu creșterea randamentelor bondurilor internaționale.

Creșterea dobânzii la dolar începe să-și arate efectele

În plus, economia mondială pare că abia acum percepe cu adevărat creșterea dobânzilor la dolar, chiar dacă Rezerva Federală americană a anunțat un calendar de creștere a dobânzilor pe care l-a și respectat. Acum, dobânda la dolar este de 2,25%, iar Rezerva Federală va continua să crească și anul viitor rata dobânzii. Estimările cele mai realiste arată că se va opri la 3,5%. Creșterile de dobândă aduc în economie o accentuare a așteptărilor inflaționiste și fac ca dolarul să fie mai căutat pe piețele financiare internaționale.

Interesant este că această creștere de dobândă este anunțată transparent de Rezerva Federală, ceea ce ar trebui să ducă la „includerea în preț” de către investitori. Numai că, iată, prin căderea burselor avem semnalul că investitorii fac și mișcări bruște, în pofida predictibilității pe care o arată Rezerva Federală americană.

Un singur lucru poate fi neclar în această „afacere” a creșterii dobânzii la dolar. Și anume pozițiile repetate luate de Donald Trump împotriva deciziilor Fed. Deocamdată, Rezerva Federală rezistă și păstrează politica de creștere a dobânzii. Este interesant să vedem dacă șeful Fed va continua să-și păstreze politica anunțată.

Mai mult, statele care formează FMI s-au angajat să nu ducă o politică de devalorizare a monedei naționale. Apropoul este făcut către China, bănuită că, fără să declare explicit, își devalorizează voit yuanul, moneda locală. Este o temă care ne face să ne amintim că până de curând, adică până în momentul în care Rezerva Federală a decis să înceapă politica de creștere a dobânzii, America a folosit toate pârghiile pentru a devaloriza dolarul și pentru a face în felul acesta economia americană mai competitivă.

Riscurile economiei mondiale: dobânzi mai mari, încetinire a creșterii, supraîndatorare

Cert este că raportul FMI nu ezită să treacă în revistă riscurile care planează asupra economiei mondiale, după o perioadă în care toată lumea s-a bucurat de creștere economică. Acum urmează inflația și creșterea dobânzilor, iar economiile mondiale sunt mai îndatorate ca niciodată. Totalul datoriilor statului, ale companiilor și ale populației ajunge în 29 de economii cu o intermediere financiară dezvoltată între 200% și 250% din PIB.

Așadar, dobânzile cresc, inflația crește, gradul de îndatorare este la maxime istorice, iar capitalurile financiare se pregătesc să părăsească economiile emergente cu probleme sau să speculeze nevoia de împrumuturi de pe piețele internaționale. Să adăugăm la acest tablou al economiei mondiale și așteptările privind schimbarea ciclului economic de creștere. Adică de încetinire a creșterii sau chiar de recesiune. Este posibil ca bursele să fi transmis un prim semnal, dat fiind că piața de capital are reacția cea mai rapidă.

În afară de piețele financiare, există multe probleme și în economia reală. Tensiunile comerciale declanșate de Statele Unite, Brexitul și, mai nou, disputa pe teme bugetare dintre Comisia Europeană și Italia sunt problemele de care se lovește economia. De exemplu, chiar italianul Mario Draghi, președintele Băncii Centrale Europene (BCE), nu s-a sfiit să invite guvernul italian să „reducă tonul” față de Comisia Europeană în materie de buget. Draghi a adăugat că disensiunile dintre Italia și Uniunea Europeană pe tema alcătuirii bugetului sau mai exact pe cea a deficitului bugetar au crescut deja costurile de împrumut. Respectiv, randamentul obligațiunilor italiene pe 10 ani s-a dublat față de luna mai a.c., ajungând la 3,6%, cel mai înalt nivel din ultimii cinci ani.

În acest moment, reprezentanții BCE clamează că nu iau măsuri în funcție de problemele bugetare ale unui stat din zona euro, ca atare termenul de oprire a programului de achiziții de obligațiuni suverane se păstrează pentru sfârșitul acestui an. De asemenea, BCE nu se lasă influențată de politica Rezervei Federale americane de creștere a dobânzii, urmând ca o eventuală decizie de acest tip să fie luată în a doua jumătate a anului viitor.

Italia, noua problemă a zonei euro și a Europei

Italia a devenit un „copil-problemă” al zonei euro și implicit al Uniunii Europene din cauza unui buget care iese din parametrii conveniți cu Uniunea Europeană și, totodată, din cauza unei datorii publice foarte mari (133% din PIB, cea mai mare în valoare nominală din Uniunea Europeană și, procentual, a doua după Grecia). Europenii explică guvernului de la Roma că insistă pentru reducerea deficitului bugetar pe anul viitor din cauza datoriei publice foarte mari care poate crește și mai mult în condițiile unui deficit bugetar mare.

Suntem în fața unor schimbări care au loc în economia globală. „Ceea ce vedem la orizont nu sunt doar nori. Norii încep să coboare și este ceva mai mult decât o simplă burniță”, caracterizează plastic Christine Lagarde, șefa FMI, ceea ce se întâmplă în economie. În aceste condiții, statele ar trebui să fie prudente în politicile lor publice, respectiv să nu crească datoria publică și să controleze deficitul bugetar. Chiar Christine Lagarde le recomandă economiilor emergente să aibă un „tampon”, un buffer financiar pregătit, adică „bani albi pentru zile negre”.

Toate aceste evoluții trec pe lângă România fără ca nimeni să le ia în seamă. Optimismul este de nezdruncinat și cea mai bună dovadă este legea pensiilor care își propune să dubleze în cinci ani cheltuielile cu asistența socială. Cinci ani sunt mulți pentru o economie mondială tot mai obosită și mai tensionată.