“La puțin timp după ce criminalul a fost prins, cei 15 luptători de la SIAS s-au strâns în jurul comandantului.

– Băieți, vă mulțumesc frumos! Vom pleca spre casă, dar nu înainte de a merge pe la Cristi. Trebuie să-i spunem că l-am prins.

– Merg eu să iau flori, spune lunetistul.

– Bun! Atunci, ne vedem cu toții la capelă!

Lunetistul grupei pleacă spre Timișoara. Se oprește în Piața Badea Cârțan și merge la prima florărie care îi iese în cale.

– Bună ziua!

– Să trăiți! îi răspunde un tânăr de aproximativ 30 de ani . L-ați prins?

– L-am prins!

O tăcere apăsătoare se lasă între cei doi. După câteva secunde dialogul este reluat.

– Aș vrea 50 de flori. Să fie albe, vă rog frumos!

– Nici nu vă dădeam altă culoare. Albul reprezintă puritate și reverență. Să știți că tare om bun a fost Cristi. Vin imediat!.

(…)”

Compunerea continuă, dar e suficient, o putem închide aici.

La începutul lunii iunie, divizia de PR a Ministerului Afacerilor Interne producea, pentru pagina de Facebook a instituției, această bijuterie narativă, marcând apoteotic finalul operațiunii de prindere a ucigașului unui polițist din județul Timiș.

Misiunea în sine, cea de capturare a criminalului, a fost una de succes, dar rapoartele ulterioare au evidențiat un lung șir de erori și sincope care pregătiseră terenul pentru sângerosul episod care o declanșase.

Coroborate, ele au dus, inevitabil, la singurul deznodământ posibil: moartea unui om al legii și umilirea unui minister încă atipic, din sfera siguranței naționale.

De ce atipic?

Pentru că MAI a reușit, timp de peste două decenii, să rămână imun la reforme majore prin care alte instituții de forță, precum armata, o parte a justiției și mare parte a serviciilor secrete, au fost nevoite să treacă odată cu aderarea României la NATO și Uniunea Europeană.

Pentru că, natural, expunerea lor este preponderent una internă, Poliția și MAI au constituit într-o mai mică măsură o prioritate pentru partenerii startegici ai României, care au sprijinit masiv Bucureștiul pentru a curăța întâi de toate zonele vitale din perspectiva viitoarei colaborări.

Iar aceste zone în care UE și SUA au investit decisiv în deparazitare au fost în, cum ziceam, armata, serviciile, justiția.

Poliția și MAI în ansamblu său au rămas astfel să fie decăpușate de cei de-ai casei.

Cât entuziasm au demonstrat “ai noștri”?

Rezultatul se vede azi, când ne oripilăm, mirăm și indignăm în fața cazului Alexandra și a cazului Luiza. Dar câte asemenea drame or mai fi fost și opinia publică încă nu a aflat de ele!

Destinele tragice ale celor două fete din județul Olt sunt nimic altceva decât consecința inuman de firească a perpetuării stării de fapt de la Interne, moștenită din perioada de pre-aderare la UE și NATO.

În loc de reforme, am asistat la o continuă îngrășare a complicităților dintre structurile locale ale MAI și politicul local plus crima organizată județeană, iar tonul a fost dat chiar de la centru.

Relatările mass-media despre târgurile dintre politicienii de la București și șefii din Poliție de la centru au fost atât de abundente, iar impactul lor în materie de politici publice menite să producă schimbarea atât de limitat, încât efectul a fost până la urmă unul pervers: genul ăsta de relații, departe de a indigna și a genera cutremure, s-a bagatelizat în modul cel mai brutal.

Astfel că șansele de a urca în ierarhie și a supraviețui acolo sus au intrat într-un regim de strânsă dependență de potențialul de obediență al candidatului față superiorii săi, respectiv de permeabilitatea șefului ori șefulețului la a cultiva și conserva relații ilicite cu subteranele lumii infracționale pe care s-ar presupune că polițiștii au misiunea de a o stârpi.

Într-un sistem ca ăsta nu procedurile dictează, nici sentimentul datoriei față de țară și contribuabil, ci țesătura subterană de interese.

După cum este tot mai evident, Alexandra a murit cu zile în curtea unui criminal din Caracal din cauza nerespectării unor proceduri, din cauza inexistenței altora, din cauza incompetenței, dar și din cauza lipsei de empatie, compasiune și moralitate a unor angajați ai MAI care probabil că nici măcar acum, când spiritele au devenit incandescente, nu înțeleg pe deplin ce e cu atâta amar de supărare în familiile victimelor și în spațiul public.

Dar să fie asta totul?

Având în vedere imaginea de ansamblu, schițată și mai sus, să nu fi existat totuși și alți “stimuli” care i-au paralizat pe oamenii legii și anumite zone de comandă, în acele prime momente ale cazului Alexandra, când au arătat un dezinteres vecin cu complicitatea la crimă față de drama acelei fete?

Oare conștientizarea de către polițiști a faptului că fac parte dintr-un sistem cangrenat de ierarhii informale mai puternice decât cele formale, de slugărnicie, afaceri subterane și protecții discrete  să nu le fi alterat deloc mentalitatea și modul de acțiune?

Oare nu aceste criterii stau chiar și la baza recrutării în sistem?

Oare atunci când au apărut primele semne că se petrece ceva necurat cu biata fată, dar încă nu era foarte clar ce anume și nici cine din zonă ar putea fi implicat, să nu se fi gândit deloc oamenii legii de pe plan local că ar fi mai înțelept să o ia ușor și să nu sară cu capul înainte?

Nu și-or fi pus ei deloc problema dacă la mijloc o fi o rețea ale cărei tentacule pot duce “până sus”?

Dacă, acționând rapid și inteligent, adică normal, urmau să strice combinații care îi depășeau?

Dacă riscau să-și pună în pericol statutul călduț enervând niște potentați intangibili și niște șefi care nu îi dresaseră să nu creeze deranj pentru puștoaice anonime?

Oare să fi fost doar incompetenți polițiștii și șefii lor când au așteptat cu orele ca ucigașul să-și termine treaba și abia apoi să intre acolo, ori să fi fost în primul rând extrem de cinici, tocmai pentru că știau foarte bine în ce lume se învârt?

E imposibil să nu te gândești că lucrurile s-ar fi putut derula tocmai așa, iar lor le va fi pe veci imposibil să demonstreze contrariul.

De altfel planul realității, nu cel al speculației oferă ancore pentru o asemenea ipoteză.

Cel mai celebru este cazul Țăndărei, care trebuie privit ca o mare intersecție a complicităților și incompetenței din Poliție și o parte a justiției.

„Sunt şocat! Acesta este cel mai potrivit cuvânt! Este unul dintre cele mai clare cazuri de trafic de persoane la care am lucrat! Sunt liberi să-şi vadă nestingheriţi de treabă şi în continuare întâlnim sute de copii pe străzile Londrei sau în toată Europa, arestaţi pentru delicvenţe”, spunea nu demult Bernie Gravett, poliţistul englez care a condus ancheta desfășurată în Marea Britanie şi România, în mega-dosarul Țăndărei.

În esență, justiția din România a reușit ca după “târguieli” întinse pe aproape un deceniu și zeci de termene să împingă dosarul exploatării a aproape 200 de copii spre prescrierea faptelor și, practic, spre reabilitarea traficanților.

Palatele lor rămân la ei, bolizii lor bântuie nestingheriți bulevardele României profunde, iar tot acest destin i-a însuflețit pe capii altor rețele de traficanți și de protectori ai lor din structuri ale statului să meargă cu mai mare avânt și mai mare brutalitate înainte.

Dar până când justiția să-și dea măsura în acest caz, au reușit să o facă polițiștii.

Sub ochii lor perfect deschiși proliferase ani în șir o adevărată pădure de traficanți de persoane. Sub ochii lor, victimele, copii fără nicio vină alta decât cea de a se fi născut în locul nepotrivit, au defilat, înghesuiți în autoturisme și microbuze, spre graniță, pentru a fi puși să producă zeci de milioane pentru boierii locali ai crimei organizate.

Deși cazul a generat o furtună pe plan extern, care a dus inclusiv la intervenții directe ale Comisiei Europene și schimbarea unor zone ale legislației comunitare, dar și la pagini întregi dedicate de presa internațională României, impactul a fost minim spre zero la București.

Poate că dacă Ministerul Afacerilor Interne ar fi ieșit zdruncinat din acea afacere, fete ca Alexandra și Luiza ar mai fi avut azi o șansă.

Din nefericire, mafia cu și fără caschetă a ieșit întărită și încurajată să continue.

La câteva zile după moartea Alexandrei, ministrul de Interne și-a dat demisia.

Parașutarea acelui personaj într-o asemenea funcție de către un guvern care o mai menținuse la Interne și pe Carmen Dan, în ciuda episodului 10 august, fusese de la bun început un nou semnal că destinul MAI era pe mai departe acela de a rămâne o feudă.

Este gestul lui Nicolae Moga, ministrul de șase zile, unul care poate forța schimbări de fond la nivelul unei structuri de forță care aduce mai degrabă a grupare mafiotă decât a instituție dintr-un stat membru NATO și UE?

În ciuda emoției pe care a stârnit-o cazul Alexandra și a tentației de a crede că de data asta lucrurile nu vor mai putea continua astfel, întrebare e totuși valabilă.

Momentul 10 august ar trebui să ne readucă cu picioarele pe pământ atunci când visăm la un cutremur automat și cu efecte ireversibile la nivelul MAI.

Ministrul Carmen Dan a supraviețuit momentului, iar cei care au planificat și coordonat operativ represiunea au fost, în mare parte, promovați.

Iată, se împlinește anul și nici dosarul nu se simte prea bine, avansează greoi.

Pe de altă parte, este adevărat că unele date generale ale problemei s-au schimbat între timp.

După votul din 26 mai și pe fondul apropierii alegerilor prezidențiale, președintele Klaus Iohannis, dar și partidele de opoziție au dobândit câteva pârghii pe care în perioada de după 10 august nu le aveau.

Emoția stârnită de cazul Alexandra la nivelul opiniei publice este consistentă și ea se coroborează cu frustrările acumulate în societate din cauza tratamentului acordat dosarului 10 august.

În fine, Viorica Dăncilă, din postura de candidat la prezidențiale, și PSD, din postura de mare perdant al alegerilor europarlamentare și cu Liviu Dragnea la pușcărie, au azi marje mai limitate de manevră decât acum un an.

A forța reforma MAI în această perioadă nu e nici o idee nebunească, din perspectiva șanselor de izbândă, nici o manevră care să coste politic, ba din contră.

Cert este însă că va fi extrem de greu, iar zgândărirea cuibului de viespi s-ar putea lăsa cu reacții adverse destul de violente.

Și totuși… Probabil că niciodată astrele nu s-au aliniat mai bine pentru un asetfel de demers, nici măcar la momentul tragediei din clubul Colectiv, cum ziceam, nici măcar imediat după 10 august 2018.

În schimb, tocmai a nu folosi această oportunitate clădită pe o tragedie fără margini ar putea să ducă la prejudicii politice grele.

Nu în ultimul rând, societatea civilă are ocazia să-și joace rolul în această nouă provocare cu aceeași responsabilitate și eficacitate cu care a contribuit la apărarea statului de drept în ultimii doi ani și jumătate.

Cât timp se va mai muri în țara asta așa cum li s-a întâmplat Alexandrei și Luizei, o parte din câștigurile obținute prin opoziția la asediul PSD-ALDE vor deveni rapid butaforie. 

Ministerul Afacerilor Interne e acum în defensivă. Vremea compunerilor siropoase de pe pagina de Facebook a instituției a apus pentru o bună bucată de vreme.

Ca atare, trebuie folosit momentul.