Una este Europa cea cu gândul la viitor, Europa care lucrează din greu la depășirea prejudecăților și la sudarea liniilor de ruptură. O Europă pusă în dificultate de avansul populismului, dar o Europă viguroasă și dorită, o Europă a libertăților și a deschiderii, o Europă mândră de cultura ei și o Europă care protejează. O Europă imperfectă, desigur, dar care își recunoaște limitele și încearcă să lucreze cu ele.

Și, de cealaltă parte, Europa vindicativă, Europa amintind de norii negri de dinaintea declanșării celui se-al Doilea Război Mondial, o Europă întunecată și răzbunătoare.

România nu merita așa ceva. Și pot părea cuvinte mari, dar nu merita așa ceva tocmai din motive ținând de interesul național. Mai merită să vorbim despre asta? Da, mai merită. Ba, chiar, e obligatoriu. Pentru că populismului antieuropean i se poate opune, în mod viguros, chiar interesul național românesc.

Și, pentru a vedea mai bine cum stau lucrurile, n-ar fi rău să ne întoarcem cu mai bine de un secol și jumătate în urmă, atunci când statul român modern era ridicat de o generație școlită în Occident. Și când Europa occidentală vedea Principatele Unite, un stat constituțional, pe model european, o piedică în calea expansiunii Rusiei Țariste spre Balcani.

Ei bine, de atunci, interesul național a fost strâns legat de cel al unei Europe puternice și, în același timp, protectoare. Anii de glorie ai vechii Europe, de la La Belle Epoque și până la scurta perioadă de stabilizare de după Primul Război Mondial, au însemnat pași mari pentru România în direcția occidentalizării, a micșorării diferențelor față de Occident – adevăratul scop al statului român modern.

Când Europa a devenit una a naționalismelor exacerbate, a populismului și a totalitarismelor, a dictatului celor puternici în locul unei Europe a instituțiilor și a multilateralismului, România a devenit victimă și a fost sfârtecată, așa cum s-a întâmplat în teribila vară a anului 1940. Marele diplomat Nicolae Titulescu a înțeles pericolul și asta s-a văzut în efortul său de a ridica și consolida Societatea Națiunilor.

Nu ne mai place Europa? Ne permitem luxul acesta? Și de pe ce poziții? De bine, de rău, după mai mult de un deceniu de la aderare, România are cel mai mare PIB pe locuitor din istorie, cele mai mari exporturi, cea mai mică rată a sărăciei și cel mai înalt grad de convergență cu Uniunea Europeană, deci, cu Occidentul – ceea ce își doreau excepționalii tineri de la 1848. România nu este, cu siguranță, ceea ce generațiile noastre își doresc, dar se află la cel mai înalt nivel raportată, istoric, la ea însăși.

Acestea fiind zise, o euro-divizare între Sibiu și Iași este ultimul lucru de care România avea nevoie.

Într-un gest bizar, membrii guvernului au boicotat, practic, Consiliul European informal de la Sibiu. Păcat, ne vom mai întâlni cu un asemenea eveniment pe teritoriul României peste exact treisprezece ani și jumătate.

Gestul pare a fi unul de solidaritate cu șefa Guvernului, doamna Viorica Dăncilă, care a deplâns faptul că nu a fost invitată la summit. Cu remarcabila dumneaei experiență în Parlamentul European, doamna Dăncilă ar fi trebuit să știe – și, foarte probabil, știe – că la masa Consiliului European există un singur loc pentru fiecare țară.

Iar acel loc îi revine președintelui, potrivit unei decizii din 2012 a Curții Constituționale. Să ne amintim: atunci, proaspătul premier Victor Ponta forța prezența la Consiliul European de la Bruxelles, generând o criză constituțională. Curtea a decis atunci că locul de la masa liderilor europeni îi revine de drept președintelui, acesta putând doar să-l delege pe șeful guvernului, dacă dorește. Ceea ce președintele Traian Băsescu chiar a făcut la un moment dat, delegându-l chiar pe Victor Ponta.

Doamna Dăncilă nu putea avea loc la masa celor 28 din simplul motiv că regulile europene nu permit decât un reprezentant de fiecare țară. Asta nu însemna că dumneaei nu ar fi fost bine-venită la Bruxelles.

În marja Consiliului, au loc întâlniri bilaterale și conferințe publice – iar șefa guvernului de la București chiar fusese invitată să rostească discursul de închidere al conferinței publice de la Sibiu. De asemenea, serviciul diplomatic i-ar fi putut organiza diferite întâlniri bilaterale cu omologi europeni prezenți la Sibiu – cele mai multe state-membre sunt, totuși, reprezentate de prim-miniștri.

Nu, doamnei Dăncilă nu i s-a refuzat prezența la Sibiu, pare mai degrabă că Executivul de la București a întors spatele celui mai important moment de diplomație europeană găzduit de România de la momentul aderării.

Cui folosește această izolare? Crește credibilitatea coaliției de guvernământ înainte de alegerile europene? Greu de crezut, majoritatea românilor este pro-europeană, românii înțeleg că au nevoie de o Europă unită, capabilă să protejeze.

Devine astfel România mai puternică și mai respectată în Europa? Nicidecum.

Ruptura devenită evidentă în preajma summitului de la Sibiu nu ajută țara în niciun fel. Și aruncă o pată asupra unei președinții române a Consiliului Uniunii care s-a descurcat bine din punct de vedere tehnic. Politic, însă…