După cum am arătat și în alte articole, ceea ce i-a lipsit României în anii ‘90 a fost un ansamblu de reforme radicale de tip terapie de șoc, așa cum a implementat Polonia. Cu prețul unor suferințe acute, însă pentru un interval de timp relativ scurt, economia poloneză s-a eliberat, în bună măsură, de balastul comunist și a câștigat masiv productivitate și competitivitate. Până și companiile rămase sub controlul statului au fost obligate să se restructureze și să acționeze capitalist, inclusiv prin listări de pachete minoritare la Bursă.

Cea mai bună dovadă este că, astăzi, contemplăm posibilitatea ca societatea națională de petrol și gaze a Poloniei să vină și să ia locul americanilor de la ExxonMobil în cel mai important proiect de exploatare a gazelor din sectorul românesc al Mării Negre. Noi, în schimb, am preferat reformele graduale și cu țârâita, făcute fără chef și în mod incompetent. În acest sens, nu trebuie decât să ne aducem aminte de guvernarea CDR care, prin eșecul său, a compromis total Fenomenul Piața Universității și, pentru o vreme, ideea de economie de piață și capitalism. Spre deosebire de polonezi, la noi boala a fost lungă și acută, iar amânarea și întârzierea concedierilor ori eludarea lor prin intermediul pensionărilor anticipate a fost făcută cu prețul hiperinflației.

Măsurile de austeritate din perioada 2009-2011 (atunci când deficitele bugetare s-au plasat la niveluri duble sau triple față de limita din Tratatul de la Maastricht, când datoria publică s-a triplat și au apărut mari controverse legate de retrocedări) au fost pur reactive, nu politici active de reformă. Primitiva tăiere a salariilor cu 25% și majorarea TVA la 24% pot fi numite oricum, dar nu „capitaliste“. Mai ales în condițiile în care, pe de altă parte, guvernarea respectivă a fost o adevărată campioană a „investițiilor publice“ efectuate în beneficiul clientelei politice.

Acum, avem un guvern care are cuvântul „liberal“ chiar în titulatură. Totuși, nu avem parte de prea mult liberalism din partea lui. Drept justificare (de care executivul chiar se folosește) poate fi adus argumentul clasic al „grelei moșteniri“ lăsate de fosta guvernare, dar evident că nu e ceva de care liberalii să nu fi fost conștienți atunci când au acceptat să preia puterea, dovadă stând chiar criticile lor la adresa fostei puteri, din perioada în care erau încă în opoziție. Alții spun că „timiditatea“ guvernului ține de faptul că îi lipsește legitimitatea electorală, iar la anul sunt alegeri parlamentare și locale.

Însă nu cumva cea mai bună formă de campanie electorală este să faci ceea ce ai promis odată ce ți s-a dat ocazia? Nu e musai ca aceia care se află la putere să se erodeze și, aici, îi aducem în discuție pe premierii care au condus guvernele din Marea Britanie vreme de un deceniu. E vorba, desigur, de Margaret Thatcher, dar și de Tony Blair. Iar Thatcher, numită Doamna de Fier, a avut chiar niște politici care nu pot fi etichetate ca „populiste“. Și să nu ne oprim cu exemplele la Regatul Unit. Înainte de a deveni secretar general al NATO, liberalul Anders Fogh Rasmussen a condus guvernul Danemarcei vreme de opt ani, zguduind tabu-ul că un stat al bunăstării (welfare state) ar fi soluția. Argumentul „grelei moșteniri“ este parțial valabil din perspectiva logicii intervenționiste a statului, care funcționează prin acumulări extrem de greu reversibile. Astfel, o măsură intervenționistă, luată cu motivația rezolvării unui pretins „eșec al pieței“, duce la consecințe negative neprevăzute, care solicită alte și alte intervenții. În acest fel, devine foarte dificil să revii la punctul zero, măsurile inverse ducând, la rândul lor, la consecințe neprevăzute.

De exemplu, e foarte greu să abrogi subvenții și taxe, pentru că beneficiarii devin dependenți și țin cu dinții de ele. Nu ai însă nicio scuză dacă nu încerci măcar, de vreme ce te autointitulezi „liberal“ și ai ajuns la putere tunând și fulgerând despre cum fosta putere a distrus economia. Și ai, aici, ceva extrem de la îndemână: OUG 114/2018, cel mai etatist și abuziv complex de măsuri din ultimii ani care, printre altele, a impus taxe punitive în industria bancară, energetică și de telecomunicații și a decretat obligații financiare aberante în sistemul pensiilor private obligatorii (Pilonul II). De asemenea, nu ai nicio scuză să nu încerci măcar să explici că majorarea cu 40% a pensiilor de stat de la anul va face mai mult rău decât bine, pe termen lung, inclusiv beneficiarilor. Să fim bine înțeleși: nu e vorba despre o tăiere a pensiilor, precum cea de 15% din 2010, care a fost adoptată și nu s-a mai aplicat doar pentru că a fost declarată neconstituțională.

La fel, e inadmisibil să vorbești aproape încontinuu despre cât de abuzive și păguboase sunt pensiile speciale și să nu faci nimic în această privință, nici măcar să schițezi o idee despre ce ar trebui făcut. O idee pe care am vehiculat-o printre primii a fost aceea că liberalii n-ar fi trebuit să accepte să intre la guvernare, pentru că guvernul lor va fi unul de sacrificiu. Dar, dacă nu vor avea curajul să facă ce trebuie, ar putea fi ceva chiar mai rău: un guvern al sacrificiului inutil. ■