Chinuita aderare a României la NATO

6 minute de lectură

Una dintre marile aniversări ale României din acest an este legată de NATO și ea are o dublă semnificație. Vom aniversa atât 15 ani de când România a aderat la Alianța Nord-Atlantică, cât și 70 de ani de la înființarea acestei atât de importante organizații. În plus, această dublă aniversare are loc în anul în care România va celebra 30 de ani de la căderea regimului comunist. Și, de departe, în aceste trei decenii, cea mai mare realizare a noastră ca țară, alături de aderarea la UE, este și integrarea noastră în NATO.

România a primit invitația de aderare la NATO în 2002, în urma summitului NATO desfășurat la Praga. În 26 martie 2003, la Bruxelles, am semnat, alături de celelalte șase state candidate, Protocolul de Aderare la NATO. Ulterior acestui moment, statele membre, dar și candidații au procedat la ratificarea acestor documente. Inclusiv România, pe 18 februarie 2004, în ședința de plen reunit a Senatului și a Camerei Deputaților, a adoptat proiectul de lege privind aderarea noastră la NATO.

În fine, ultimul act al momentului aderării s-a petrecut la Washington, în 29 martie 2004, când Bucureștiul a depus instrumentele de ratificare la depozitarul legal al Tratatului de la Washington, guvernul Statelor Unite ale Americii. Din acel moment, țara noastră  devenea membru cu drepturi depline al NATO. La 2 aprilie 2004, la sediul NATO de la Bruxelles, în cadrul unei emoționante ceremonii,  se ridică pe catarg drapelul tricolor. România intră sub umbrela de securitate a celei mai puternice alianțe militare din lume . Din acel moment, un atac la adresa României urma să fie un atac la adresa fiecărui membru al Alianței.

Aderarea la NATO nu a fost un proces linear și simplu. În ciuda demersurilor oficiale și a discursului public, România s-a chinuit să adere la Alianța Nord-Atlantică. Deși cererea oficială de aderare era depusă la Bruxelles încă din 1993, printr-o scrisoare semnată de președintele Ion Iliescu, până la finalul anului 1996 România încă nu era luată în calcul ca un potențial candidat. La începutul anului 1997, am condus prima delegație guvernamentală a României care, cu acordul președintelui Emil Constantinescu, s-a deplasat la Washington pentru a argumenta și cazul nostru. Am putut atunci constata că România nu este luată în calcul pentru o eventuală extindere. Fusese pentru prea mult timp dominată de post-comunism, dominată de „PATRULATERUL ROȘU”, coaliție de guvernare ce includea PDSR și mai multe partide antioccidentale, precum PRM. Nu era considerată o țară de încredere, diplomații americani neavând voie să călătorească în România decât în interes de serviciu. Serviciile de informații erau bănuite de relații complicate cu rușii, iar economia era încă insuficient reformată și prea autarhică. Încă se devalizau bănci, încă se privatiza pe bază de prietenie, „capitalismul de cumetrie” fiind încă puternic. Investitorii occidentali erau priviți cu suspiciune, fiind favorizate tot felul de grupări de interese arabe, multe dintre ele acționând la limita legii sau chiar dincolo de ea.

Toate aceste argumente împotriva României au fost combătute cu vestea bună a victoriei în alegeri a CDR , o coaliție a partidelor istorice și democratice. Dorința noastră de reformă era reală și ea stârnise interes. Deja Occidentul fusese plăcut surprins de invitația acordată UDMR pentru a face parte din noul guvern. Acolo unde fosta Iugoslavie eșuase, România avea inteligența politică de a evita capcana confruntării interetnice. Și pentru a avea o majoritate stabilă, guvernul a inclus și PD-ul domnului Petre Roman.

Toate aceste evoluții reprezentau un câștig pentru România, dar și pentru Occident, care, la rândul său, trebuia să sprijine și să încurajeze aceste reforme. Și nu exista o strategie mai bună decât extinderea NATO și includerea României în acest proces. Și asta s-a întâmplat la Madrid, care pentru țara noastră a fost un succes și nu un eșec, cum eronat este descris acest moment de stânga românească și de simpatizanții lor. La Madrid, NATO ne-a întredeschis ușa, mesaj adus ulterior la București de președintele American Bill Clinton. „Stay on the course and the future will be yours” ne-a îndemnat domnul Clinton. SUA și celelalte state membre, cu un sprijin notabil din partea Franței, erau dispuse să discute oficial despre un viitor transatlantic pentru țara noastră.

Nici din acel moment, drumul spre Bruxelles nu a fost lin. Reformele au fost dificile, inclusiv cele din zona sistemului de securitate națională. Începând cu 1999, guvernul CDR începe să-și piardă suflul, forțele anti-NATO prind curaj și în luna ianuarie a acelui an avem mineriadă de pedepsire a guvernului pentru că manifesta o prea mare deschidere față de Vest și, în special, față de NATO. În primăvara anului 1999, în timpul crizei din Kosovo, președintele României și guvernul trec hotărâtor de partea NATO, element definitoriu pentru viitoarea relație a țării cu NATO. Dar prețul politic pentru acest gest a fost și el ridicat. Partida antioccidentală a pus la punct o întreagă campanie de presă, bazată pe tot felul de minciuni și manipulări ale istoriei, cum a fost falsul mit al prieteniei româno-sârbe.

Dar pentru ele era deja prea târziu. Populația din România înțelesese în sfârșit importanța aderării la NATO, sprijinind-o printr-un important suport public, ce s-a dovedit hotărâtor. Iar începând cu 2000, și PSD își schimbă radical atitudinea față de acest important proiect național, astfel că în doar patru ani, sub conducerea lui, România devenea țară membră a NATO. În felul acesta, România redevenea, politic și militar, țară occidentală. Obțineam cele mai bune condiții de dezvoltare economică și cei mai buni aliați. Și, nu în ultimul rând, ne garantam astfel și aderarea la UE, ce s-a produs doar trei ani mai târziu.

Iulian Fota
Iulian Fota a ocupat diverse funcţii în sistemul public, precum consilier prezidenţial pentru securitate naţională și consilier în cadrul Departamentului pentru integrare euro-atlantică şi politica de apărare din cadrul Ministerul Apărării Naţionale, fiind in prezent conferenţiar universitar in domeniul studiilor de geopolitică și securitate națională.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele