Când s-a proorocit – în urmă cu trei-patru ani – că miniaturizarea va duce puterea de calcul a roboților peste nivelul creierului uman, am ținut să adaug că nu e suficient să gândească mai rapid, ci să fie plătiți măcar cu salariul minim pe economie, pe care statul să-l tot majoreze apoi, ca să poată încasa impozite de la ei. Și în afara impozitului pe salariu, e musai ca roboții să achite CAS, CASS și șomaj.

Asta, fiindcă actualul sistem de pensii de stat funcționează pe baza principiului pay as you go. Adică, generațiile active în prezent pe piața muncii plătesc, prin contribuțiile de asigurări sociale care le sunt virate la stat, pensiile celor retrași din activitate.

Iar când un robot înlocuiește un om, e firesc să achite și CASS. Nu contează că el nu e consultat și depanat cu stetoscopul și ecograful medicului, ci cu șurubelnița maistrului.

Militând pentru transparență în continuare, se poate observa că roboții, cum sunt cei folosiți de bănci sau de companiile de telefonie, se recomandă ca fiind persoane. În măsura în care se adresează unui client român și contribuie la dezvoltarea afacerilor din România, ei ar trebui să aibă și rezidență, deoarece îndeplinesc cam aceleași funcții precum cele ale unui rezident fiscal. Și nu doar asta, deși inteligența artificială a evoluat foarte puternic în ultima perioadă, nu s-a atins deloc subiectul libertății confesionale. S-a abordat altă problematică, niciodată aceasta, care e un atribut al conștiinței.

Ca să se înțeleagă mai bine, într-o economie cum e cea românească, ce și-a corelat cadrul legislativ cu cel comunitar, aplicarea salariului minim pentru munca prestată de roboți, însoțită de plata impozitului pe venit și a contribuțiilor aferente, precum și de taxe pe proprietate și de mediu, este compatibilă cu stadiul de dezvoltare al unei Uniuni Europene ce merge pe mâna economiei sociale de piață.

Și nici n-am terminat bine de zis lucrurile acestea – în iunie 2016 –, că, într-un proiect de moțiune, Parlamentul European a precizat că dorește ca roboții să fie considerați „persoane electronice”, iar companiile care îi „angajează” să achite contribuții sociale pentru aceștia, având în vedere distorsiunile pe piața muncii pe care folosirea lor le-ar putea provoca.

Utilizarea tot mai frecventă a roboților de către companii și înlocuirea persoanelor cu aceștia a adus în discuție și diferite efecte negative ca încurajarea șomajului, inegalitatea la locul de muncă și sabotarea sistemului de asigurări sociale. Astfel, inițiatorii moțiunii consideră că roboții, în lipsa unei legislații adecvate, ar putea reprezenta o amenințare pentru viabilitatea sistemului de asigurări sociale.

„(…) ar trebui luată în calcul nevoia introducerii unor cerințe de raportare pentru companii legate de nivelul și proporția contribuției roboților asupra rezultatelor economice, cu scopul impozitării și plătirii contribuțiilor sociale”, apreciază reprezentanții Parlamentului European.

Dar și un candidat socialist la alegerile prezidențiale din Franța a notat în programul său că vrea taxarea roboților.

În fine, eu când am abordat pentru prima oară această problematică, la început de 2016, mă antrenam pentru o specie literară nouă: primul roman SF economic. Se vede însă că, până la urmă, a reușit cineva să transforme science fiction-ul în realitate.

Și iarăși trebuie să spun că avea dreptate Carl Sagan când zicea că societatea se află într-un proces de involuție, determinat – după părerea mea – de faptul că toată lumea e perfect de acord că reprezintă rezultatul unui lung șir de erori.

Dacă ar fi să apelăm la statisticieni pentru a stabili care sunt șansele ca un astfel de lanț de greșeli să aibă finalitate pozitivă, probabil că, fără să identificăm erorile, rezultatul ar fi irelevant.

Iar în situația în care erorile nu sunt asumate, vom intra într-o secvență negativă. Iată de ce a vorbit Sagan de involuție.

Mai clar spus, când se pierde încrederea, curba lui Gauss se aplatizează și orice prostie devine posibilă.