Am vorbit data trecută despre iubire. Astăzi discutăm un pic despre cinste. Altă calitate umană deosebită și importantă pe care mulți dintre noi o percep în moduri diferite. Nu zic că e rău să avem abordări variate. Rău e că nu reușim să ne punem de acord.

V-ar îngrijora un pic dacă cineva v-ar spune că un triunghi echilateral nu are toate laturile egale. V-ați șoca dacă vi s-ar spune că minutul nu are de fapt 60 de secunde, iar ziua e departe de a avea 24 de ore. La cinste însă suntem mai relaxați, deși e și el un cuvânt extrem de bine definit în dicționar, cu toată polisemia lui.

La noi, un om cinstit e unul care nu fură. Îl asociem cu multă naturalețe cu un alt adjectiv: sărac. Cine nu e sărac se deduce prin consecință că nu are cum să fie prea cinstit.

În România, din nefericire, propoziția este, într-o măsură păcătos de mare, adevărată. Să fii cinstit nu înseamnă însă doar să nu bagi mâna în buzunarul altuia și să-ți vezi de treaba ta. Există la noi expresia „a face un ban cinstit”.

Vă dați seama că dacă a fost nevoie de o zicală ca să se creeze dihotomia, e clar că cei mai mulți bani se fac în mod necinstit.

La fel, avem vorba popular colocvială „hai să-ți fac cinste”. Adică să-ți cumpăr ceva de băut ca să nu beau eu singur. De-aia și la consumul de alcool suntem printre primii.

Pentru că suntem multpreacinstiți. În opoziție, a necinsti pe cineva înseamnă a-l (sau mai degrabă a o) viola.

Nu văd de ce o femeie abuzată de un scelerat ar fi necinstită. Adică până să se întâmple abuzul era cinstită și dintr-odată nu mai e doar fiindcă un infractor a forțat-o să întrețină raporturi sexuale cu el. Ca atare mai întâi o îmbeți, deci o cinstești, și apoi profiți de ea, adică o necinstești. Suntem, iată, un popor paradoxal. Și cinstiți, și necinstiți în același timp.

„Hoțul neprins, negustor cinstit.” Ca și cum cinstea n-ar fi o chestiune de conduită personală profundă, ci o problemă de șansă. Toți suntem „cinstiți” până când suntem prinși.

Dar hai să vedem cum e cu cinstea prin alte părți și prin alte timpuri. „Cei care au nevoie de sprijinul religiei ca să fie oameni cinstiți sunt într-adevăr vrednici de milă.”

Asta o spune marele filozof și scriitor iluminist Voltaire. Care era un om simpatic și un prozator bun.

Romanul său „Candide”, scris în vremea în care marii critici se străduiau să accepte romanul ca specie literară, este o capodoperă. Asta spre deosebire de primul roman acceptat, „Pamela”, al unui anume englez pe nume Richardson, care e o însăilare ineptă de scrisori insipide.

Spre deosebire de acela, Voltaire avea umor. Și mi-e greu să înțeleg de ce un ins inteligent și cu acces la ironia fină nu pricepea că e total alăturea cu drumul în ce privește înțelegerea religiei. Întrebat la un moment dat ce relație avea cu Dumnezeu, Voltaire răspunde ironic: „Ne salutăm, dar nu ne vorbim.”

Reiese limpede din postura imperială cu care Voltaire rostește această frază că Dumnezeu saluta primul, iar el îi răspundea doar fiindcă era un cetățean civilizat pe care mămica lui îl învățase să dea bună ziua, dar în același timp să nu se întindă la vorbă cu străinii. „Cei care au nevoie de sprijinul religiei ca să fie oameni cinstiți sunt într-adevăr vrednici de milă.” Religia nu este despre cinste, ci despre credință. Nu despre morală, ci despre iubire. Iisus nu a venit să țină conferințe de presă virtuoșilor.

A venit să bea și să mănânce cu hoții, cu vameșii și cu curvele. Nu cinstiții au nevoie să fie învățați cinstea. Primul care a intrat în rai, înaintea lui Adam și lui Ioan Botezătorul, a fost tâlharul. Care în ultima clipă a crezut și și-a câștigat, în mod cinstit, mântuirea. Numai că, stimați necinstiți, iubiți hoți și dragi tâlhari, nu vă bazați pe ultima clipă! Nu toți avem șansa să fim vecini de cruce cu Fiul lui Dumnezeu.

Mergem cu vreo două milenii în spate. „Nimic nu e mare dacă nu e cinstit.” Afirmația îi aparține lui Cicero. Senator, avocat, mare orator și implicat până în gât în politică. Oricum ai răsuci-o, vorba lui Cicero e goală. E plină ochi istoria de oameni mari total necinstiți. Cicero însuși era de profesie profitor și trădător. Ideile lui, îmbrăcate în cuvinte meșteșugite, flotau după cum bătea vântul puterii. Pentru un profitor, stătea cam prost la intuiție.

Când a crezut că Pompei îl va spulbera pe Cezar la Farsala, i-a dedicat ditirambi găunoși. După ce Pompei și-a pierdut capul, la propriu, a salutat venirea învingătorului, pentru că, nu, ce e mai important: o simplă trădare, sau interesele patriei?

Cezar, un om surprinzător de capabil de iertare, l-a iertat și Cicero a devenit din nou un fel de pater patriae care boia cuvinte goale cu un uriaș talent. Nu i-a mai mers însă după ce la putere a venit tânărul Octavian August, care i-a învins pe ucigașii lui Cezar. Cicero, om cinstit, s-a grăbit să-l salute. L-a numit „laudandum adolescentem tollendum”. Doar că tollendum era un cuvânt polisemantic. Însemna și „de admirat”, dar și „de ucis”. Și cum Octavian nu gusta polisemia, a considerat că marele Cicero era „tollendum”, adică l-a ucis.

Atât de mult se vorbește despre cinste încât cuvântul e pe lista celor care urmează să-și piardă conținutul. De ce om avea noi percepțiuni atât de bizar de diferite despre cinste? Ca să fiu cinstit, habar n-am.