Complexităţile scenice ale lui Victor Ioan Frunză

59
13 minute de lectură

Înainte de a glossa asupra celor 3 spectacole ale lui Victor Ioan Frunză selectate în ediţia 2019 a Festivalului Naţional de Teatru – un portret de regizor (cum am procedat data trecută cu Alexandru Dabija).

Lumea, viaţa, teatrul: variante de complexitate, joc de proporţii

De la bun început, din primul său deceniu de regizorat, apoi cu şi mai mare vigoare după 1990, după căderea regimului comunist, când şi-a putut afirma deschis ideile, Victor Ioan Frunză şi-a formulat explicit un program: cel al „marii montări”. Ca „puneri în scenă” ale unor poveşti – situaţii, destine, mituri, vise, viziuni – cât mai reprezentative pentru umanitate, necesarmente complexe, profunde, zguduitoare (în orice direcţie: spre plâns, spre râs…), montările teatrale ar trebui să fie ele însele ample, desfăşurate în spaţii extinse, cu multe personaje şi în decoruri abundente. Ilustrările la scară maximă ale teoriei: Satyricon, după Petronius, (1994), şi Tamerlan cel Mare, după Christopher Marlowe (1995), la Naţionalele din Târgu Mureş şi Bucureşti.

Complexităţi scenice pentru „traducerea” complexităţii vieţii. A şi insistat să se prezinte ca „director de scenă”, sintagmă pe care a considerat-o mai adecvată largii cuprinderi pentru care pleda, pentru care pledează.

Pentru ca un regizor să se dedice exclusiv „marilor montări”, e nevoie – totuşi! – de investiţii de muncă şi de timp pe măsură, obositoare, epuizante; şi nici nu se găsesc uşor teatre şi bugete apte să susţină un atare program creator. Pe de altă parte, „macrostructurile” nu deţin monopolul complexităţii: o putem regăsi şi pe spaţii mai restrânse, chiar mici, minuscule, microscopice. De-o fi una, de-o fi alta, Victor Ioan Frunză a avansat şi pe alte nivele, prin experimente scenice reduse la scară, dar – cum am mai avut ocazia să arăt – cu o particularitate cu totul ieşită din comun: indiferent de formulă şi de proporţie, s-a ocupat întotdeauna de construcţia sau de reconstituirea complexităţii mult-visate. Pe scene mari sau de dimensiuni medii sau mai mici sau improvizate în spaţii „alternative”, până la ipostaza propriu-zis miniaturală a teatrului de marionete, cu personaje multe sau mai puţine, până la unul singur, de la decorurile fastuoase la cele epurate, simplificate, regizorul a montat întotdeauna sofisticat, dezvoltând în straturi suprapuse poveştile, simbolisticile, semnificaţiile. Atunci când a lansat, în 1992, „Trupa pe butoaie”, limitată la dreptunghiul compus din scândurile sprijinite pe suporturile din titulatură, a recuperat o întreagă tradiţie a teatrului popular medieval şi a multiplicat scenariile, invadând oraşele, jucând în pieţe, pe străzi, în parcuri, peste tot, „teatralizând” lumea cu o enormă vervă ludică. Atunci când a lucrat cu grupuri mici de actori, până la doi-trei-patru, le-a multiplicat ipostazele şi i-a pus să manipuleze ansambluri obiectuale complicate, de parcă pe scenă s-ar fi aflat calupuri mari de realitate. La fel şi când a dirijat câte un singur actor, în „monodrame”, ca-n cele 2 secvenţe ale extraordinarelor Călătorii cu dricul, după Raymond Cousse, la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara (2000): i-a plasat, pe rând, pe cei 2 în decoruri – din nou – surprinzător de bogate, fie şi de dimensiuni liliputane, purtându-i prin situaţii şi stări incredibil ramificate.

Întotdeauna: variante ale complexităţii vieţii, a lumii, a teatrului.

Hermeneutica textelor şi contextele scenografice

Implicită – subtilitatea interpretării textelor, hermeneutică, deci. De unde decurge şi revenirea lui Victor Ioan Frunză la o serie de piese care-l preocupă în mod special, care-l intrigă, pe care simte nevoia să le exploreze în continuare. E singurul dintre regizorii noştri de prim-plan care se întoarce periodic la anumiţi autori şi la anumite texte, reluându-le din alte şi alte unghiuri, doar adăugând câte ceva, în continuitate, sau modificând radical versiunea anterioară, în complementaritate. Sau adaugă noi spectacole aşa-zicând „conexe”, „prelungind” explorări anterioare prin texte noi, ale aceloraşi dramaturgi ori ale altora, avansând pe drumuri deja croite pe „harta” operei sale regizorale.

Subtilitatea hermeneutică fiind apoi transpusă scenic în marile sale construcţii scenice, cu o debordantă fantezie vizuală, în mai multe sensuri: imagistică (statică) şi coregrafică (în mişcare); corporală (de punere în valoare a expresivităţilor individuale ori a ansamblurilor umane) şi obiectuală (mari agregări inanimate pe scenă, pe orizontala deschiderii şi pe cea a adâncimii, până-n fundal, uneori şi pe verticală); fantezie – apoi – a expresivităţilor vizuale datorate soluţiilor tehnice şi tehnologice la care recurge, în funcţie de dotarea sălilor în care lucrează şi – pe de altă parte – de avalanşa continuă de noutăţi din lumea reală, de la multitudinea de materiale sau „gadget”-uri inventate şi lansate pe piaţă în permanenţă şi până la echipamentele video şi informatice mereu mai performante; etc. etc. etc.

Obligatoriu de menţionat, întotdeauna, contribuţia Adrianei Grand, scenografă şi creatoare de costume, desenatoare, pictoriţă de tablouri sau de mari suprafeţe, până la anvergura frescelor, modelatoare în materiale diverse, de la improvizaţii copilăroase ori „asiatice” din hârtie sau carton la „sculptura mică” în lut, de la colajul de obiecte mari şi mici, noi sau delabrate, recuperate şi „reciclate”, la structuri metalice masive, ca nişte uriaşe, hipertrofiate „tinguelinisme” (de la Tinguely!). Parteneri în teatru ca şi-n viaţă, tandemul Frunză-Grand performează de peste 3 decenii la incredibil de constante nivele de excelenţă. Ea – colosală pictoriţă-scenografă, în liberă mişcare – la rândul său – pe-o uimitor de întinsă gamă de diversităţi; şi cu periodice reveniri „matriciale” la ingenuitatea jucată a chipurilor copilăreşti-îngereşti, bucălate, înlăcrimate, cu boabe mari de lichid sărat, hipertrofiate, prelingându-li-se pe obraji…

Cluj, Târgu Mureş… până la Metropolis şi Lumina

Etape de creaţie în funcţie de teatrele în care Victor Ioan Frunză a putut lucra cât de cât sistematic (aparte de spectacolele montate şi pe alte scene, în alte oraşe, în România şi-n străinătate, în funcţie de invitaţiile primite sau de propunerile acceptate): Cluj şi Târgu Mureş (anii 1990; „Trupa pe butoaie” la Târgu Mureş a pornit, „transferată” apoi, în 1995, la Bucureşti, sub egida UNITER, cu itinerări prin ţară), Timişoara (Teatrul Maghiar de Stat, sfârşitul deceniului 10 şi primii ani 2000, cu prelungiri ulterioare), Arad (Teatrul de marionete, 2002-2008, în câteva runde – proiectul „Teatrul mic pentru cei mici”), Târgovişte (2004), Brăila (2006-2007, cu o întoarcere în 2009), Baia Mare (2007-2008). Descinderi şi reveniri periodice şi în alte teatre din ţară, inclusiv de limbă maghiară şi germană ş.a.m.d.

Pentru ca din 2009, după etapa Baia Mare, regizorul-director-de-scenă să-şi contureze o nouă formulă de stabilitate: dacă n-a putut lucra à la longue în acelaşi loc, modelând o echipă şi infuzându-şi personalitatea asupra unui spaţiu teatral anume, pe care să-l fi „încărcat” astfel cu „greutatea” poeticii şi a creaţiei sale regizorale, şi-a construit o mică trupă proprie, practic itinerantă, cu care a migrat pe mai multe scene. Exista deja tandemul Frunză-Grand, la care s-a adăugat un grup de actori tineri, câţiva dintre ei asigurând şi o parte dintre operaţiunile „manageriale”, documentarea, asistenţa de regie, „maşinistica” etc. Aşa s-a ajuns la echipa Frunză-Grand-George Costin-Sorin Miron-Alexandru Ion-Nicoleta Hâncu-Adrian Nicolae, completată pe parcurs cu Alexandru Pavel, Andrei Huţuleac, mai recent cu Carol Ionescu, Alin Florea, Codrin Boldea sau Voicu Aaniţei, plus alţii alăturaţi pentru câte o singură piesă sau pentru câteva. Formula a permis montarea unui deja-lung şir de spectacole în spaţii care, funcţionând fără trupe permanente, i-au primit fără probleme, precum Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, Metropolis sau Centrul cultural ArCuB, toate din Bucureşti, alte proiecte fiind găzduite de teatre de repertoriu – bunăoară „Nottara” – care au acceptat inserţia temporară a „minitrupei Frunză-Grand & comp.” în echipele lor.

Trebuia făcut şi pasul către instituţionalizarea efectivă a „minitrupei Frunză-Grand”: s-a petrecut atunci când Primăria Capitalei a acceptat preluarea în reţeaua de instituţii culturale din subordine şi i-a alocat

100, 200 de spectacole; şi capodopere!

Complexitatea operei lui Victor  Ioan Frunză e şi una… acumulată: regizorul lucrează mult şi a adunat probabil peste o sută de montări (după unele surse, peste două!), într-o amplă, impunătoare arhitectură a viziunii sale despre lume şi teatru. Spectacole „mari” şi „mici”, pe scene ample şi încărcate sau pe doar un metru pătrat, maximum doi, cât avea acvariul Micii sirene, de la Teatrul de Marionete din Arad, din 2004. Cronicarul nu le ştie chiar pe toate, unele dintre ele fiind montate în săli în care n-a putut ajunge, în ţară şi peste hotare, însă a văzut multe din ele, majoritatea: fără excepţie, construcţii cu splendide, încântătoare, tulburătoare calităţi.

Greu de făcut o „listă scurtă” de spectacole de vârf ale lui Victor Ioan Frunză, a cărui constanţă îl menţine mereu foarte sus. Multe montări excepționale, de la Dragonul debutului, după Evgheni Şvarţ, la Piatra Neamţ (1981), la Lecţia, montată la „Csiky Gergely”, la Regele moare, de pe scena Theatrum Mundi (2002), Scaunele, la Teatrul German de Stat din Timişoara (2005), şi Cântăreaţa cheală & Lecţia de la Comedia bucureşteană (2010), după piesele lui Eugen Ionescu, de la Deşteptarea primăverii, după Wedekind, la „Maria Filotti” din Brăila (2007), la Familia Tot (2012) şi Scene din viaţa insectelor (2013), pe scena Centrului Cultural „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti, după o primă versiune, ploieşteană, a …insectelor, la „Toma Caragiu” (2003), până la cvartetul shakespearian de la Metropolis, cu Visul unei nopţi de vară (2014), A douăsprezecea noapte (2015), Romeo şi Julieta (2016) şi Hamlet (2017), alături de care destule altele rămân memorabile, briiante.

Identific fără dificultate cel puţin zece capodopere scenice: Ghetto, după Joshua Sobol, la Naţionalul din Bucureşti (1993), Visul unei nopţi de vară, după Shakespeare, la Naţionalul clujean (1999), amintitele Călătorii cu dricul timişorene (2000), Darul Gorgonei (Târgovişte, 2004), Istoria comică a doctorului Faust (Baia Mare, 2007), Caligula (tot acolo, 2008), Mica sirenă (Arad, 2008), Furtuna (Centrul pentru UNESCO, 2010) şi Îngeri în America (Metropolis, 2012) şi recenta Colivie cu nebune, după Jean Poiret, la Metropolis (2018). De la fastuoasele, colosalele viziuni din Faust şi Caligula, trecând prin profunzimile copleşitoare din spectacolele de „medie montare” cu Darul Gorgonei şi Îngeri în America (după Peter Shaffer şi Tony Kushner – dramaturgie contemporană de clasa vechilor clasici!) şi ajungând la miniaturala Furtună cu doar patru actori în multiple roluri, tot intrând şi tot ieşind pentru a asambla din fragmente, din scurte secvenţe, întreaga poveste shakespeariană, şi la minuscula bijuterie a Micii sirene, cu adaosul – să-l recunoaştem! – al unor panouri foto-pictate şi al altor elemente de decor contemporan pe toată lăţimea şi înălţimea scenei, zgârie-nori newyorkezi şi altele, drama fragilei fiinţe marine proiectându-se pe fundalul lumii de după 11 septembrie 2001.

Şi n-am văzut Hamlet-ul de la Budapesta (2003), montat într-o hală traversată de-o… şină de tren, ori altele, care s-ar califica – poate – pentru lista din urmă!…

Revenind la ansamblu: îl tot vedem şi revedem pe Victor Ioan Frunză imaginând variante de complexitate sau jocuri de proporţii pentru a „oglindi” teatral sofisticăria maximă: lumea şi viaţa. Reprezentări „eliptice”, metonimice, însă cu teribilă forţă revelatoare şi cu excepţional impact emoţional.

Căci oferite nouă de un mare, extraordinar artist.

*

În FNT, din stagiunea 2018-2019 – Henric al IV-lea după Pirandello, de la „Csiky Gergely”, Zbor deasupra unui cuib de cuci, după scenarizarea semnată de Dale Wasserman a romanului lui Ken Kesey, şi înainte-pomenita Colivie cu nebune, ambele de la Metropolis. Comentarii-analize – data viitoare. ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele