Fără a urmări realizarea unei apologii a consumului, trebuie să admitem că gradul de dezvoltare a unei țări se măsoară, la urma urmei, după bunurile și serviciile pe care oamenii și le permit.

de Silviu Pop, Coordonatorul Departamentului de Research al Colliers International Romania

Poate suna simplist, dar faptul că lumea se îmbracă într-un fel sau în altul spune ceva despre nivelul de trai al acelor oameni (în acest sens, sunt foarte ilustrative pozele de acum două decenii pentru a vedea cât de mult a progresat România). În plus, consumul privat reprezintă deseori cea mai mare parte a economiei unui stat. Din acest motiv, faptul că produsul intern brut al României s-a bazat foarte mult pe cheltuielile populației pentru a crește în ultimii ani nu este în sine un aspect îngrijorător, cu toate că ar fi fost mai bine să existe și o creștere serioasă a investițiilor; un semnal de alarmă ar fi însă faptul că producția internă a fost incapabilă să capteze mai mult din această cerere nouă, astfel că deficitul comercial a crescut de peste două ori în ultimii doi ani. Trebuie păstrate însă proporțiile: în 2007, România avea ieșiri de valută de peste 16% din PIB din cauza importurilor care depășeau cu mult exporturile, iar anul trecut, gaura era de 6,3%. Așadar, dimensiunea problemei este clar diferită, dar reinflamarea exodului de valută din economia României, fapt care a contribuit la severitatea recesiunii din perioada 2008-2010, ar trebui să fie un aspect de urmărit cu mare atenție, alături de riscurile de derapaje fiscale. De remarcat și că țările din regiune au mai degrabă surplusuri comerciale.

Există însă și două vești mai bune pe această temă: consumul se bazează într-o proporție mult mai mare pe salarii decât în trecut, iar creșterile salariale din ultimii ani ar putea fi înghițite de companii atâta vreme cât „rezerva de competitivitate” a României este peste cea a majorității vecinilor.

Excesele trecutului inhibă apetitul pentru împrumuturi

Dincolo de faptul că gradul de intermediere financiară din România este printre cele mai scăzute din Europa, acesta a continuat să scadă în termeni relativi (ca pondere în PIB) în ultimii ani, sugerând că economia în ansamblu nu s-a bazat atât de mult pe infuzia de bani de la bănci pentru a se dezvolta. Strict la nivelul creditelor de consum, o ajustare a acestora cu rata inflației relevă un aspect interesant: în pofida dobânzilor foarte scăzute până relativ recent, românii nu s-au înghesuit ca acum un deceniu să se îndatoreze pentru a-și cumpăra o mașină sau un televizor. Excesele din 2007-2008 sunt vizibile, în condițiile în care creditele de consum erau în termeni reali și de trei ori mai mari decât în prezent în lunile de vârf, la prețuri de consum constante. În plus, cifrele pe care Banca Națională le pune la dispoziție nu includ împrumuturile în franci elvețieni, astfel că discrepanța dintre prezent și situația dinaintea crizei este și mai mare.

Locul creditelor de consum a fost luat cu ușurință de salarii, care s-au aflat sub presiuni ascendente puternice în ultimii ani, din multiple cauze: majorări succesive ale salariului minim, creșterea veniturilor în sistemul public (aspect care pune presiune și pe angajatorii privați măcar să țină pasul cât de cât), precum și gradul ridicat de încordare a pieței muncii (ceea ce înseamnă că pentru a atrage / păstra angajați, firmele trebuie să se dovedească generoase). Astfel s-a ajuns ca un salariu din primăvara anului 2018 să cumpere de aproximativ două ori mai multe bunuri și servicii decât cel de la începutul anului 2007.

Pe drept cuvânt, numeroase voci, inclusiv de la Banca Naționala a României, au atras atenția că salariile au sprintat mai puternic decât productivitatea în ultimii ani. Or, pentru România, o țară fără prea multe autostrăzi, cu un nivel de birocrație și corupție peste cel al altor state, cu o pondere destul de scăzută a persoanelor cu studii superioare, avantajul forței de muncă ieftine nu trebuie deloc desconsiderat. Poate mânați de populism, poate de gânduri bune, politicienii împing țara din afara zonei de atelier de producție ieftin. Nimic de rău cu un asemenea demers, numai că aceste creșteri salariale ar trebui să vină la pachet tocmai cu acele reforme și schimbări structurale care trag țara în jos: infrastructura precară și problemele din educație ar fi cele mai evidente. Pentru a încheia într-o notă mai optimistă, lupta nu este pierdută, deoarece sacrificiile din trecutul recent și avantajele naturale ale României păstrează țara într-o zodie destul de favorabilă afacerilor. Mai mult, și diferența dintre salarii și productivitatea muncii (exprimată prin proxy-ul PIB/locuitor) este în continuare generoasă în România, iar această „rezervă de productivitate” poate oferi un răgaz unor autorități inspirate pentru a lua măsurile care să ducă țara la nivelul următor.

Sursa datelor: INS, Eurostat, calcule Colliers International