Contractul social e plin de clauze abuzive

35
6 minute de lectură

Expresia „clauze abuzive” a ajuns în mare vogă. În primul rând în ceea ce privește contractele de credit, dar nu numai. Auzim despre clauze abuzive și în contractele de furnizare de servicii de telefonie, de energie electrică și așa mai departe. Clauzele abuzive sunt de fapt o invenție legislativă și nu o realitate empirică. Iar pentru a ne da seama de asta nu avem nevoie de altceva decât de logica elementară. Asta, pentru că anumite clauze contractuale ajung să fie declarate abuzive post-factum, adică după ce contractul în cauză a fost semnat de ambele părți, respectiv de client și de prestatorul de servicii. Iar logica ne spune că, în măsura în care clientul ar fi considerat, după lecturarea contractului, că unele clauze sunt de natură să îl prejudicieze, nu și-ar mai fi pus semnătura pe document, deci respectivele clauze abuzive n-ar mai fi intrat în vigoare și n-ar mai fi fost nevoie de legi și procese în justiție pentru a fi înlăturate.

La acest argument, apostolii protecției consumatorilor răspund arătând că există un mare decalaj de cunoaștere specializată între consumatori și firme și că clienții nu au știut ceea ce semnează, fiind eventual și induși în eroare prin reclame mincinoase. (Nimeni nu spune că, poate, în cele mai multe cazuri, clienții nici n-au citit cu atenție contractele, un act de iresponsabilitate față de ei înșiși, în primul rând). Ca atare, instituțiile de stat trebuie să intervină post-factum să reechilibreze balanța de putere între consumator și prestator și să elimine clauzele abuzive din contracte, inclusiv retroactiv.

Prea ocupat să-și exhibe paternalismul față de bieții consumatori infantilizați, statul încearcă să eludeze faptul că el însuși funcționează în baza unui contract plin de clauze abuzive, așa-numitul „contract social”, acea nefericită metaforă a lui Rousseau. Contract despre care guvernanții nu contenesc să ne repete tacit că l-am semnat și, deci, suntem legați de clauzele lui. Mă gândesc acum numai la clauza potrivit căreia statului i se cuvin 70% din banii pe care îi câștig lunar. Dacă am fost în stare să semnez cu mâna mea așa ceva, înseamnă că ar trebui să mi se interzică orice alegere liberă.

Din păcate, secesiunea – în cazul de față secesiunea individuală, personală – este interzisă prin lege. Deși tot logica elementară ne spune că cea mai abuzivă clauză posibilă într-un contract este aceea care îți interzice în mod absolut să-l reziliezi, indiferent de circumstanțe.

Tot din păcate, doar scrântiții mai sunt capabili să-și imagineze că așa-numitul contract social trebuie mai întâi citit și abia apoi semnat, în mod voluntar și în deplină cunoștință de cauză. Un astfel de personaj spunea că se numește Nicușor Teodorescu, că e din Galați și că statul România nu există de drept pentru că nu există niciun act de înființare a lui. De vreme ce în spațiul carpato-danubiano-pontic avem, deci, un vid de putere și organizare, Nicușor voia să înființeze el un stat, statul Dacia, „ca persoană juridică de drept public”, cu sediul în București, la Casa Poporului.

După ce ne potolim hohotele de râs, n-ar strica să remarcăm că Nicușor e conștient că orice contract, inclusiv cel social, trebuie asumat voluntar și în cunoștință de cauză de părți și trebuie citit înainte de a fi semnat: „Pentru exprimarea validă a voinței, ființele care doresc să devină membri ai Statului Dacia sunt invitate să transmită în scris acordul de asociere la înființarea Statului Dacia, conform modelului din anexă, parte integrantă din actul de înființare al Statului Dacia”. N-am de gând să devin supus și contribuabil al acestui stat, dar apreciez gentilețea de a mi se fi recunoscut dreptul de a opta.

Revenind cu picioarele pe pământ, problema poate fi privită și din alt unghi. Învățăm de mici că un contract exprimă voința părților, ba chiar exprimă „legea” părților. Notarul nu face decât să controleze și să consfințească faptul că un contract nu contravine legilor în vigoare ale statului.

Așa era pe vremuri. În prezent, însă, nu mai e deloc clar în ce măsură contractele reprezintă cu adevărat voința părților sau pe cea a statelor. Asta pentru că, în multe domenii, reglementările impun forme intens standardizate ale contractelor. Voința părților și capacitatea lor de negociere se văd subminate.

Cum s-a ajuns aici? Pe pavajul bunelor intenții. Sub pretextul rezolvării chestiunii „asimetriei informaționale” între comercianți și clienți, autoritățile au decis că politicile de protecție a consumatorilor trebuie aplicate nu doar aposteriori, adică prin rezolvarea reclamațiilor acestora, ci și apriori, prin intervenții de sus înainte de derularea propriu-zisă a tranzacțiilor. Ideea de bază ar fi: consumatorii sunt, în general, ignoranți și, deci, vulnerabili în raporturile cu firmele. În consecință, ei nu sunt capabili să negocieze eficient și să obțină termeni contractuali care să le protejeze cu adevărat interesele.

Așa a apărut obligația încheierii de contracte standardizate, în special în sectorul utilităților – energie electrică, gaze naturale, apă și canalizare, căldură etc. – caracterizate de existența monopolurilor regionale. În cadrul lor nu e nimic de negociat pentru că legea interzice orice modificare față de standardul reglementat, pasămite conceput pentru a le oferi clienților un grad maxim de protecție. Ca și cum la consultările de dinaintea adoptării acestor reglementări n-ar participa și companiile de profil, cu putere de influență, firesc, semnificativ mai mare decât cea a „asociațiilor de protecție a consumatorilor”.

Pe scurt, consumatorii sunt protejați cu forța. În loc de secret bancar, contracte personalizate și înțelegeri între gentlemeni, avem un vag și abstract bine general, pe care ni-l face statul prin birocrații săi. Stat care pretinde că știe totdeauna mai bine care sunt adevăratele interese ale părților. ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele