Corpul şi meduza

93
8 minute de lectură

Jurnal cultural

În completarea cronicii de expoziţie de săptămâna trecută, găsesc util să adaug un „profil” mai cuprinzător al lui Christian Paraschiv. Cum spuneam, recenta sa „miniretrospectivă” de la Galeria Romană a recuperat zone „laterale” ale artei sale, menţionând doar tangenţial fluxul principal al operei: explorarea corpului propriu. Mai pe larg la temă – în continuare. Apoi – despre o ciudată vietate plasată în faţa Muzeului Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti…

Din nou Christian Paraschiv: „enciclopedia” corporalităţii

Reputatul artist român stabilit în Franţa – sau artist francez de origine română sau, mai simplu, artist european – a revenit după 2003 în câmpul creativităţii noastre vizuale cu proiecte individuale şi colective, în muzee şi galerii, dar şi în spaţii publice deschise, „recuperând” rapid aproape două decenii de absenţă. Până la emigrarea din 1986 se profilase deja ca unul dintre numele cele mai importante ale „noului val” autohton de atunci. Integrat treptat mediului artistic parizian, reprezentat din anul 2000 de Galeria À l’enseigne des Oudin/ Oudin Art contemporain, Christian Paraschiv a făcut cale-ntoarsă şi a fost prezent în Bucureşti şi la Bacău, la Bistriţa, la Sibiu, a participat la expoziţii şi proiecte artistice de grup la Mogoşoaia sau în Parcul Kiseleff din Capitală, cu principal reper marea sa retrospectivă de la Galeria Etaj 3/4 din clădirea Teatrului Naţional bucureştean. Bucureştean el însuşi, pendulează astăzi între cele două metropole, între cele două ateliere de lucru: unul parizian, din La Courneuve, şi altul, din nou, în urbea natală, pe Strada Şelari, în Centrul vechi.

De-a lungul carierei sale, Christian Paraschiv şi-a asumat una dintre marile teme ale explorărilor culturale dintotdeauna: identitatea. „Cine suntem şi cum suntem?” – întrebări reformulate în datele subiectivităţii auctoriale şi în cele ale expresivităţii bi- şi tridimensionale prin subsecventele „Cine sunt eu?” şi „Cum poate fi tradus ceea ce sunt prin tehnici şi pe «suporturi» vizuale?”. De aici – cele două direcţii principale de cercetare ale lui Christian Paraschiv: propriul corp şi limitele limbajului/ limbajelor artistice. Titluri emblematice de lucrări, proiecte, expoziţii, cataloage şi albume: Corpul, Corpul şi pielea şi – pentru tema secundă – Negrul e culoarea limbajului.

Esenţialmente pictor, format ca atare, artistul a depăşit demult formulele bidimensionalităţii. Experimentând continuu cu materiile şi materialele, cu obiectele şi cu situaţiile, el caută, modelează, descompune sau asamblează şi – mai ales – recuperează mereu, în maniere foarte diferite, previzibile sau extrem-fanteziste, ipostazele corporalităţii sale: imagini şi fragmente de trup, stadii de evoluţie/ involuţie, urme, detalii, detritusuri, fragmente de piele, fire de păr, încât te întrebi cum va reuşi cândva să capteze şi să fixeze vizual o răsuflare ori un gând.

În acelaşi timp, era firesc ca atare operaţiune complexă de explorare şi expunere „stereoscopică” a corpului, a biografiei, a – spuneam – identităţii să pună în mişcare un arsenal bogat de procedee, de unelte şi de materiale, ceea ce l-a condus pe autor deopotrivă către testarea limitelor combinatorii ale discursului vizual şi către reflecţia teoretică şi filozofică asupra limbajului însuşi. Rafinatul, calofilul tânăr pictor de la începuturi devine astfel pe parcurs un rebel sfidător al tuturor tabuurilor stilistice şi al tuturor regulilor cuminţi de compoziţie. Pe măsură ce o parte a lucrărilor sale se „monumentalizează”, hipertrofiind corpul sau părţi ale lui (ghilimele obligatorii în condiţiile distanţei atât de nete faţă de statuarul glorificant, care-l oripilează şi pe care-l subminează parodic ori doar sarcastic), autorul nostru se arată deschis şi unei varietăţi de forme miniaturiste şi poveriste, căci orice soluţie, orice mijloace sunt utile şi scuzabile – nu-i aşa?! – în numele scopului. Va lucra şi pe suprafeţe „clasice” dar şi cu obiecte de tot felul, va folosi culori şi substanţe nobile, aurii sau argintii, dar şi concreteţi propriu-zise, decupaje reale şi colaje cu ele, până la secreţii şi dejecţii repugnante. Iar obiectualismul se prelungeşte în acţionism, în happening-uri şi performanţe de diverse tipuri, interesante toate, tulburătoare unele, oricum incitante la reflecţia asupra identităţii nu doar a artistului, ci şi a noastră înşine, a privitorilor. „Lexicul” şi „sintaxa” limbajului vizual se extind enorm, suprapunându-se – în fond – biografiei, deci vieţii înseşi.

Iarăşi în termeni „monumentali” (şi tot cu ghilimelele indispensabile): o impresionantă, stranie, inconfortabilă „enciclopedie” a corporalităţii ne oferă, în fluxul principal al operei sale, extraordinarul Christian Paraschiv, o „simfonie” la temă compusă pe claviatura maximală a vizualităţii.

Romelo Pervolovici: multe meduze şi o „sculptură locuibilă”

Pe esplanada din faţa Muzeului Naţional de Artă Contemporană, în dreapta intrării principale, pe latura din spate a Palatului Parlamentului, rezistă la rotaţia anotimpurilor şi la intemperii o lucrare specială, ciudată, impunătoare: un soi de casă, o machetă cu forme neobişnuite şi cu acoperiş cum nu s-a mai pomenit.

E construcţia excentrică a lui Romelo Pervolovici, ridicată într-un loc foarte ex-centric, la marginea dinspre Nord, dinspre munţi a satului Slon, în Prahova, în zona Vălenilor. De ani buni, în proiectele sale personale sau de grup 2META ori 2META+, alături de soţia sa, pictoriţa Maria Manolescu, şi de fiică, Eva Pervolovici, regizoare de film, ori de fiu, Radu Pervolovici, arhitect şi manager al Fundaţiei META, a familiei, sculptorul a fost obsedat de forma meduzei, misterioasă fiinţă acvatică, plutitoare în transparenţa undelor, cu tot cu simbolistica ei mitologică. A început să modeleze şi să proiecteze variante ale vietăţii, multiplicând-o în fel şi chip. A ridicat una, din ghips, pe structură metalică fermă, în Piaţa Mică a Sibiului, în 2007, când oraşul a fost Capitală Culturală Europeană, oferind vizitatorilor un punct de atracţie, copiii intrând sub cupola meduzei şi înfiorându-se în ascunzişul de-acolo, maturii amuzându-se la vederea metamorfozelor cromatice ale carcasei superioare, iluminate de dedesubt cu filtre de culoare rotative. Tot la Sibiu a stimulat „curatorial” plutirea unei mulţimi de meduze gonflabile din cauciuc, albastre, purtătoare ale steluţelor galbene de pe steagul Uniunii Europene, într-o „acţiune” a Alinei Buga. A umplut cerul din Piaţa bucureşteană a Palatului Regal cu lighioane plutitoare tot în aer, colate digital, contemplate de jos, de pe caldarâm, de o mulţime de Pervolovici, de autoportrete fotografice multiplicate, bărbosul artist ochind, în multe exemplare, cu capul dat pe spate, cerul plin de meduze.

De reflectat asupra semnificaţiilor simbolice, asumate conştient ori tatonate instinctiv: fiinţă ambiguă, celenterată moale, graţioasă şi totodată respingătoare, atrăgătoare, încât îşi vine să-ntinzi mâna prin apă şi s-o iei în palmă, dar neplăcut-gelatinoasă la atingere, spongioasă şi rece-rece, când nu te şi pişcă secreţiile ei vag-otrăvitoare…

Până la urmă, Romelo Pervolovici a ajuns să construiască şi o meduză de mari dimensiuni, cât un imobil cu trei nivele, de fapt cu zvelteţi şi mai înalte. În locul unei case de vacanţă obişnuite, al unui refugiu-atelier, la distanţă de Capitală, a ridicat ceea ce el numeşte o „sculptură locuibilă”. Circulară, îmbrăcată în sticlă. Acoperişul din şiţă de lemn, ondulat ca vălul meduzelor, coboară cu „picioare” subţiri până-n pământ, precum modelul. La parter – atelierul. Etajele – pentru familie şi pentru oaspeţi, căci totul a fost gândit ca spaţiu de proiecte, de întâlniri şi de „rezidenţe” artistice, cum se şi-ntâmplă vară de vară. După o scurtă pauză, Pervolovici s-a apucat anul trecut să mai construiască – fireşte – ceva: un… muzeu de artă, acolo, în natură, la poalele munţilor.

Când, în 2017, cei 2META au expus pe un etaj întreg al la MNAC-ului, pictură – ea şi… tot pictură şi el, în fundalul sălii centrale a fost instalată o machetă, înaltă cam de 3 metri, a „sculpturii locuibile” de la Slon, reconstituită minuţios, din pastă de hârtie, cu scările interioare la vedere, o „jucărie” sau o „jucăreauă” (vocabula lui Budai-Deleanu) serioasă şi delectabilă, în faţa căreia te şi amuzi, cazi şi pe gânduri. Pentru ca, la închiderea expoziţiei, când tablourile au fost uşor de ambalat şi de transportat, macheta să fie doar coborâtă la parter şi scoasă în faţa intrării, pe esplanadă, unde înfruntă cu stoicism anotimpurile şi intemperiile, veghind – într-adevăr! – „sculptural”, majestuos importanta instituţie…

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele