Când lucrurile se înrăutățesc în economie lumea este luată prin surprindere, iar politicienii caută un țap ispășitor, de regulă cel mai fragil actor politic al momentului. Nu mai contează avertismentele și ignorarea lor sau lipsa de coerență a politicilor economice, traseul lor aventuros și bizar, uneori. România nu este vreun caz unic, bântuită de vreun blestem dacic. Mulți politicieni ai momentului ignoră, de dragul unui capital de imagine sau al euforiei pe care o poate da mirajul puterii veșnice, atât avertismentele specialiștilor, cât și logica economică. Președintele american, bunăoară, este implicat emoțional în renegocierea acordurilor de liber schimb, acelea a căror alcătuire a durat ani buni. Miza acestor bătălii din ceea ce piețele financiare numesc un adevărat război comercial este, desigur, economică. Renegocierea tratatelor și, între timp, impunerea de tarife vamale mai mari ar avea ca efect inhibarea importurilor, urmată de o reducere a uriașului deficit comercial american. Totuși, deficitul comercial al Statelor Unite crește, în ciuda tarifelor mai mari, a scumpirii produselor, sfidând astfel intențiile autorităților de la Washington. Cum așa, cresc tarifele vamale, scad importurile și totuși deficitele urcă? Urcă, spune economistul Paul Donovan de la UBS, deoarece „cele mai multe dintre politicile președintelui Trump sunt calculate pentru a crește deficitul, deoarece atunci când reduce taxele pentru consumatorii cu venituri mari ei vor da frâu liber tendinței de a cumpăra mai mult, mai scump, produse din import”. Simplu, iar tăcerea președintelui în chestiunea creșterii deficitelor poate fi explicată, spune cu umor Donovan, prin gestul cuiva care i-a furat raportul statistic de pe birou!
Am putea concluziona că politicienii noștri sunt parte dintr-o generație globală de lideri predispusă la experimente riscante. Dar economia României nu-și permite să ruleze în condițiile unor politici aventuroase, riscante.
După ce a trecut euforia creditelor cu buletinul și a boomului imobiliar, când prețurile locuințelor nu erau date de statisticile platformei pe care se tranzacționau, anume biroul notarial, ci de reclama afișată de agenții imobiliari, mulți au criticat băncile, considerate vinovate pentru dezastrele personale.
Băncile au plătit, desigur, aventura creditării masive a anilor de dinainte de criză, dar puțină lume a înțeles ce s-a întâmplat în economie. Românii au evitat creditele în lei și au preferat să-și ia credite cu dobânzi mai mici, în așa-numitele monede exotice, francul elvețian și yenul japonez. Se știe ce a urmat. Leul s-a devalorizat și ratele lunare s-au expandat dincolo de capacitatea clienților băncilor de a-și rambursa creditele.
Acum ROBOR-ul, această dobândă-reper la care se împrumută băncile între ele, urcă stimulat de inflație, iar creditele devin mai scumpe. Se caută un vinovat, probabil că sistemul bancar s-ar califica, de ce nu, banca centrală. Însă adevăratul „vinovat” pentru creditele scumpe, uneori inaccesibile, este inflația. Dacă ne uităm la statistici comparative, constatăm că noi, românii, am trăit într-o continuă scumpire, la toate produsele și serviciile fiind campioni europeni autoritari.
Inflația, adică deteriorarea valorii banului, este impulsul esențial pentru dobânzi, de ea depind acestea, pe un traseu simplu: pentru a-ți convinge clienții să-și depună banii în bănci, trebuie să dai o dobândă care să depășească, dacă se poate, nivelul inflației. Cu alte cuvinte să simtă oamenii că, depuși în conturi bancare, banii își mențin valoarea. Dacă nu atragi bani în depozite, n-ai de unde să dai credite. Invariabil, dobânzile la credite sunt mai mari. Totuși, noi am avut și avem dobânzi mari la creditele acordate, ceea ce stânjenește nu viața omului care împrumută bani, ci și evoluția firmelor.
Când banii sunt scumpi, atunci investițiile sunt amânate, iar majoritatea firmelor mici și mijlocii trăiesc din credit fiscal, adică întârzie plata taxelor, sau din credit comercial, adică amână plata furnizorilor, de multe ori până la intrarea în procedura de faliment.
Adevărul este că banii scumpi sunt rezultatul unor politici proaste, riscante, ezitante, uneori corupte.
Românii nu pot lua împrumuturi la dobânzi mici, de vreme ce România, statul, se împrumută la cele mai mari costuri din Uniunea Europeană. Lucrurile astea se leagă: dacă un stat are o percepție de risc ridicat, atunci banii sunt puțini și scumpi. Fără bani și cu politici aventuroase, țara nu poate să producă bunăstare pentru cetățeni. Guvernanții vremelnici pot să majoreze salarii și pensii, desigur că este nevoie, dar trebuie să se asigure că aceste măriri nu sunt anulate de inflație. Cum se asigură? Prin politici coerente, inteligente și, mai ales, eficiente.
Cu alte cuvinte, când statul mărește salariile, ceea ce este indicat să facă, trebuie să aplice strategii de dezvoltare a cercetării, de încurajare a investițiilor cu tehnologii înalte. Din păcate însă, pentru guvernanții noștri, majorările de salarii au fost un fel de voal care ar fi trebuit să ascundă, vâjâind, strategii de aruncare în derizoriu a luptei împotriva corupției. Nicio țară nu-și permite să lase strategiile și viitorul său în mâinile murdare ale unor corupți. Economiștii au criticat intens punctele iraționale ale programului de guvernare semnat de fostul primar al Slatinei, Darius Vâlcov. Din păcate, temerile privind evoluția economiei se vor confirma. România a risipit avantajul unei economii așezate pe o traiectorie de stabilitate și creștere sănătoasă, obținută cu sacrificiul unei țări întregi. Ar fi trebuit să privim cu scepticism când personaje controversate ne ademenesc cu programe de guvernare în care cresc salariile, pensiile și promisiunile ca din apă. Nici acum nu-i târziu să ne spunem, sceptic și lucid, cum ne învăța strămoșul Virgiuliu: „Timeo Danaos et dona ferentes.” Ei au mărit salariile pentru a-și impune legile. Sigur, s-au scumpit creditele, dar uneori costul banului este măsura artei politicienilor.