Rareș Bogdan

Cu atleți ai leadership-ului care ar duce populismul până la a lansa un program guvernamental numit „prima șaorma”, România PSD-ALDE va scrie în istoria Europei o pagină care va deveni, peste 100 de ani, în cel mai bun caz, o notă de subsol într-o teză de doctorat despre ratarea ca sport național.

Nu e clar în ce măsură poate fi imputată poporului român alegerea unor performeuri ai fraudei sistemice în Parlamentul unui stat cu potențial enorm, căci pe același considerent putem ajunge cu victimizarea pe bază de „grea moștenire” până la Adam și Eva. Nu e productivă decât pentru igniția schimbării, dar ea nu va veni decât pe calea deșteptării conștiinței naționale în toate cotloanele socio-demografice. Masa critică nu se formează, însă, decât atunci când traumele afectează masiv grupuri, nu indivizi, și doar în prezența unui pericol iminent, dar bine explicat, și mai ales măsurabil. Prin urmare aplicând determinismul, dacă revoluția nu se produce, înseamnă că nu are căutare. Dar așa să fie?

Ce înseamnă un stat confiscat

Partidele conducătoare nu au interes să-și pună dinamită sub scaune, căci pierderea puterii aduce pierderea averii. Așa că mituiesc toate categoriile, le cântă la ureche, mimează că le lustruiesc steaua mizând pe amorțirea lor. La adăpostul comei induse nu are loc, însă, o chirurgie salvatoare, ci un transplant fraudulos de putere. Instituțiile investite cu obligația echilibrului democratic, a pândei, a înfăptuirii justiției, sunt golite de conținut. Adică se face lupului o injecție cu anestezie, urmând să i se scoată dinții pentru ca apoi să fie dresat și coafat până se comporta ca un pui de pudel atins de depresie. Acum 30 de ani, Elena Ceaușescu făcea la fel: asculta dormitoarele tuturor actorilor statului, pentru a le confisca puterea de a reacționa la ordine altfel decât bătând din călcâie.

Întrebare: de leșinul instituțional profită doar o șleahtă de jucători de barbut politic sau și un club mai pervers, băutor de vodkă, talentat la cor și la invazii „eliberatoare”?

Această întrebare nu-i chinuie și pe liderii PSD-ALDE, care apreciază, probabil, că prima formă de limitare a libertății nu este căsătoria, ci conștiința. Așa că, pentru a-și salva agoniseala s-ar lăsa, probabil, abuzați de oricine le-ar garanta-o. Ceea ce, după mine, e riscant. După ce te-ai ploconit unui stăpân prin trădare, tocmai i-ai spus că ești în stare de orice, deci de încă una. Iar stăpânii au mereu varianta B de „slugărșip” – ca să priceapă și Republica de la Videle.

Cine ne garantează nouă, imbecililor care visăm la lideri cu legea morală în sânge, că un stat confiscat, predat cui minte frumos, nu va fi peste 5 secunde desființat? Cine ne garantează că România nu va fi transformată într-o colonie coruptă, mutată în barăci cu muncitori plătiți cu un blid de orez pe zi, jumătate de kil de rachiu și ode, cu opțiunea pușcăriei dacă spun glume politice? E o exagerare? De acord, dar am fi crezut, dacă ne-ar fi spus cineva acum 49 de luni, că PSD și ALDE vor măcelări legile justiției și codurile penale cu concursul CCR și al Avocatului Poporului, lăsând România fără nicio instituție cu puterea legitimă de a sancționa abuzul în numele democrației? Credea cineva că revin anii 2003-2004? Credea că este posibil, în Uniunea Europeană, ca frontiera civilizației să fie ciuruită din interior?

…Cine ne garantează? Uniunea Europeană. Întrebarea e câți suntem conștienți de asta.

Interesul României, pe mâna unor mediocri fuduli

Propaganda cea mai odioasă a reușit să imprime în mentalul unor grupuri insuficient educate faptul că suntem o colonie a Uniunii Europene, iar argumentul suprem este exemplificarea prin balanța comercială. Mesajul însoțitor este acela că am negociat aderarea în genunchi, că autoritățile au încercat să scoată cât mai puțin prejudiciu din condițiile la care s-au angajat. Paleta de exemple manipulatoare a funcționat și aici: industria dată pe nimic, agricultura pulverizată, utilitățile privatizate pe sume derizorii.

Cine, întreb eu? Cine anume în statul român a decis transferarea industriei de ciment, de pildă, în buzunarele companiilor străine? N-a fost Duhul Sfânt, ci puterea politică. Nota bene: înainte de 2007. Au spus: nu există capital românesc, suntem la mila lor. Doamnelor și domnilor, în 1989, România nu avea datorii. Ce însemna asta? Potențial, nu „un morman de fiare vechi”. Din nefericire, nu potențial pentru țară, ci pentru îmbuibații care au intrat în politică având un costum de haine, iar acum sunt tot acolo, dar au mii de costume. Da, s-a vândut totul pe bani puțini. Însă prețul a fost corect. Dar diferența între ce s-a achitat public și ce s-a plătit a intrat în buzunarele a 100 de persoane. Și a amantelor lor.

Aceștia, sau urmașii lor, dar crescuți cu aceleași năravuri, sunt acum reprezentanții națiunii în Consiliul UE. Iar acolo, la Bruxelles, se știe totul. Mitocanii noștri știu că Uniunea știe, dar îi lasă rece. Sunt legitimi, au fost aleși. Nenorocirea e că din poziția de vioară întâi, timp de 6 luni, PSD și ALDE ar fi putut deschide/gestiona capitole de natură să stârnească interes și admirație, nu dezgust. Când ai un interlocutor pe care îl respecți, ești tentat să îl asculți și când îți spune că națiunea ta este nemulțumită și dorește să obțină un avantaj. Dar când ai în față interpușii unui infractor implicat într-un dosar penal unde se acuză o fraudă de 21 de milioane de euro, banii UE, și știi că slugile sale au modificat legi, proceduri, instanțe pentru a scăpa de închisoare, întorci capul. Traversezi.

Ce ne cere Europa? Să nu furăm banii cu care contribuie statele, că dacă furăm, buba! Toate familiile politice din Parlamentul European au, aici, aceeași voce. Democrația nu funcționează după principiul „e hoțul nostru, să-l iertăm”. Așa lucrează doar mafia, care crede, probabil, că banii comunitari sunt taxă de protecție. Adică un obol pe care UE ar trebui să-l achite pentru a-și vinde electrocasnicele. Ei bine, europenii s-au prins cu cine au de-a face. Oare și poporul român?

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele