„Am să mă consult cu colegii mei înainte, dar după atitudinile pe care Verhofstadt le-a avut, marcate de superficialitatea recunoașterii realităților din România privitoare la gravele derapaje ale statului de drept, nu știu dacă colegii mei vor fi dispuși să mai corde acest sprijin”, declara Călin Popecu Tăriceanu, la DC News, chiar zilele trecute, întrebat fiind dacă îi va mai da un vot de încredere liderului ALDE European, Guy Verhofstadt, în Parlamentul European.

Cot la cot cu el, Norica Nicolai executa și ea un atac la adresa liderului european, dar de pe un alt flanc (detalii AICI).

Nicio problemă – situația a fost tranșată elegant în 26 mai, când urnele au decis că ALDE al lui Tăriceanu va fi de-acum irelevant pentru ALDE condus de Verhofstadt.

Dar cine este Călin Popescu Tăriceanu, politicianul pentru care scrutinul europarlamentar înseamnă un recul politic greu de surmontat în perioada care vine?

Ei bine el face parte dintr-o galerie de lideri autohtoni care au îmbrățișat o gamă largă de parteneriate, constanta în cazul său fiind, într-o formă sau alta, PSD.

Nu în ultimul rând, este unul dintre acei politicieni care nu au ezitat să se alăture unor cauze diametral opuse, în funcție de… “oportunitate”.

De unde începem

Relația dintre Călin Popescu Tăriceanu și PSD nu a fost întotdeauna la fel de strânsă pe cât ni se înfățișează azi.

Deși începând cu 2017 sunt împreună la guvernare într-o formulă deschisă și oficializată, iar după ruptura de Traian Băsescu premierul Tăriceanu s-a bucurat de sprijinul tacit al PSD în Parlament, au existat și momente tensionate.

Probabil cele mai otrăvitoare săgeți în direcția PSD au fost trimise de Tăriceanu la sfârșitul lui 2005, când își făcea bilanțul guvernării pe acel an.

“În decembrie 2004, am preluat o Românie codașă la integrare, negocierile au fost încheiate în genunchi. Am închis negocierile cu o clauză de salvgardare care impunea 11 condiții suplimentare de îndeplinit pentru a adera la UE, iar nici unei alte țări nu i s-a impus vreodată clauza de salvgardare”, spunea la acea vreme Călin Popescu Tăriceanu.

Pusă în context, afirmația a cântărit ca o palmă grea pe obrajii lui Adrian Năstase și Ion Iliescu și, în general, pe obrazul PSD, având în vedere zelul cu care politicienii români de atunci își afirmau public opțiunea pro-Europa.

Din acea ieșire a lui Tăriceanu, datând din 2005, se desprind trei mari idei:

• A fost o perioadă în care liderul de azi al ALDE considera că PSD a produs României cele mai mari pagube, în contextul în care guvernase atât de prost încât diminuase masiv șansele României de a adera la UE.
• A fost o perioadă în care și Tăriceanu, și PSD considerau crucială apartenența la Uniunea Europeană.
• Și Tăriceanu, și PSD au fost perfect conștienți ce înseamnă aderarea la UE în materie de beneficii, dar mai ales ce înseamnă aderarea la UE în materie de obligații. Altfel spus, politicienii aflați azi la putere nu au putut fi luați prin surprindere de pozițiile pro-stat de drept și pro-democrație ale Bruxelles-ului întrucât chiar ei au negociat condițiile aderării, ei au inițiat reformele cerute în acest sens și ei au fost primii care au știut pentru ce fel de rispostă ar trebui să se pregătească în caz că, ulterior aderării, politicul de la București ar lua-o razna. Cu alte cuvinte, în ciuda retoricii lor din 2017-2019, Tăriceanu și PSD știu foarte bine că măsurile luate în ultimii doi ani pe tărâmul justiției erau considerate la Bruxelles de netolerat și acum 12-18 ani, la fel cum sunt și azi.

Testul de turnesol privind onestitatea discursului asumat azi de Călin Popescu Tăriceanu și partenerii săi de guvernare din PSD este cât se poate de simplu: se compară atitudinea de azi a sus-numiților cu atitudinea și acțiunea politică de ieri a respectivilor.

A se înțelege prin “ieri” în special perioada 2002-2006, anii fierbinți ai pre-aderării; atunci când s-au pus bazele instituționale și conceptuale pentru funcționarea noului stat român (mai puțin corupt și pe cât psobil curățat de cârtițele Moscovei).

Un stat care între timp a apucat să facă numeroși pași înainte, unii chiar de o îndrăzneală fără precedent, și pe care Tăriceanu și partidul lui Dragnea l-au promis atunci românilor și partenerilor externi, dar pe care azi respectivii îl demolează, așa cum își reneagă și propriile cuvinte.

Mai jos, așadar, fotografia perioadei 2002-2006 care, suprapusă celei de azi, vorbește de la sine. 

În noiembrie 2003, Adrian Năstase era premierul României.

Vorbind la Parlament, în cadrul unui forum dedicat în exclusivitate pașilor de urmat pentru aderarea la Uniunea Europeană, în perspectiva anului 2007, Năstase a adoptat un ton cât se poate de european, axându-se pe importanța reformelor din justiție, în sensul consolidării independenței acesteia.

Nu în ultimul rând, cel care ulterior vorbea despre statutul de colonie al României sublinia la acea vreme importanța strategică a rapoartelor, sfaturilor și cerințelor Comisiei Europene.

Năstase vorbea chiar de stabilirea unor “obiective clare și în ceea ce privește combaterea corupției”.

Câteva mostre:

• În anul viitor sunt prioritare proiectele focalizate pe administrația publică, pe reforma în justiție, pe combaterea corupției.
• Vreau să vă asigur că reformele economice vor continua în același ritm susținut, că ele nu vor fi în nici un caz afectate de calendarul electoral.
• Pe lângă consolidarea progreselor în procesul de privatizare, ne vom concentra pe problemele structurale ale economiei, semnalate de Comisia Europeană, dar și de partenerii din mediul economic intern.
• Am încredere că vom reuși să consolidăm independența justiției, transparența, imparțialitatea și credibilitatea sistemului judiciar și aceasta presupune mai multă încredere în semnalele mediului civic și în dialogul cu aceștia.
• La nivel legislativ, propunem adoptarea unei Declarații a parlamentului cu privire la principiile reformei în justiție.
• Am stabilit obiective clare și în ceea ce privește combaterea corupției.
• Adoptarea, anul trecut, a pachetului de legi anticorupție a însemnat un pas înainte semnificativ.
• Acum accentul trebuie să cadă asupra aplicării cu strictețe a reglementărilor legale existente și a întăririi capacității instituțiilor statului în acest domeniu.
• Raportul de țară al Comisiei Europene reprezintă un instrument efectiv de lucru pentru noi.
• Pe baza recomandărilor din raport și a elementelor menționate în Documentul de Strategie al Comisiei Europene, guvernul a proiectat repere ale traseului strategic de acțiune ce decurg din aceste documente.

De ce era anul 2004 atât de important, senzație pe care o lasă inclusiv discursul lui Adrian Năstase din noiembrie 2003?

Câteva explicații-cheie a dat Cristian Diaconescu, care a fost pentru câteva luni din anul 2004 ministru al Justiției în Cabinetul Năstase și, în general, unul dintre oficialii bine ancorați în negocierea dosarelor sensibile.

Punctul de plecare cu adevărat dificil, în opinia europenilor, pe capitolul delicat al Justiției îl constituia măsura “credibilității angajamentelor asumate de zona politică din România”.

Acest nivel redus de încredere a fost chiar germenele monitorizării atente post-aderare a Bucureștiului. Iar Bucureștiul și-a dat acordul. Din plin. Și a făcut-o când la guvernare se afla… PSD.

Persoanele influente de acasă, constant informate cu mersul discuțiilor cu europenii erau, potrivit lui Criastian Diaconescu: Adrian Năstase, Miron Mitrea, Viorel Hrebenciuc, Antonie Iorgovan (toți din PSD) și Emil Boc, din partea opoziției parlamentare.

Rolul lor era unul major din perspectiva pârghiilor de a accelera în Parlamentul de la București procesul de legiferare relevant pentru aderare.

Iată, deci, ce spunea Diaconescu, într-un interviu acordat anul trecut platformei Cotributors.ro :

• Se apropia scadența, anul 2004 era anul când trebuiau finalizate toate dosarele.Pentru că în decembrie era summitul care să constate că România a închis sau nu dosarele de aderare.
• Dacă nu erau închise cu totul, în mod normal nu se putea lua o decizie privind aderarea României în 2007. Situație prin care a trecut Croația, în acel moment.
• Și a mai așteptat opt ani pentru că a pierdut momentul 2004.
• Principalul, cel mai semnificativ deziderat era acela de a se genera din partea Bucureștiului angajamentul, atât legislativ și instituțional, cât și politic, în legătură cu separarea sistemului judiciar de politic.
• Un foarte mare ajutor ‒ enorm, în acel moment ‒ pentru România, ni l-a dat Verheugen. Noi aveam discuții cu Verheugen aproape zilnic.
• El neutraliza deficitul de credibilitate a României spunând celorlalți parteneri: aveți încredere în ei, vor face! Pe de altă parte, venea și la noi: vedeți că există sentimente oarecum amestecate acolo, acolo și acolo.
• Am vorbit și ne-au sprijinit Comisia de la Veneția, care nu a dat numai un raport formal, mulți din Comisie au fost alături de noi.
• Și am avut un consilier francez al ministrului justiției și un consilier german.
• Am avut o cooperare foarte bună cu miniștrii de la acea dată, francez, doamna ministru din Austria și cea din Germania.
• Și aici am să vă spun un lucru: încă din acel moment, se contura ideea unui soi de mecanism de cooperare și verificare stabilit politic.
• Adică, Franța, Austria și Germania urmau să coopereze cu România în faza post-2004, deci după ce s-ar fi luat decizia politică, în sensul unei monitorizări politice, nu tehnice, cum este acum mecanismul de cooperare.
•  România urma să aibă acești trei garanți în legătură cu faptul că s-au obligat, chiar și prin lege, să continue reforma și să o respecte. Căci nivelul nostru de credibilitate era foarte jos.
• Ideea cu garanți politici a fost din inițiativa Franței, noi n-am cerut așa ceva. Dar ei au spus-o înainte de închiderea capitolului de negociere, căci nu mai aveam timp de rapoarte.
• Ei semnalizau informal, dar serios, faptul că, așa cum arată propunerea legislativă, este în regulă, putem să dăm beneficiu de încredere părții române, și ne-am închis, cred, capitolul justiției și afacerile interne, cu doar trei săptămâni înainte de summit. Iar ei puteau spune „uite, putem să dăm beneficiu de încredere părții române, pentru că ne asumăm noi, ulterior”. (Sursa)

Emoțiile din 2005 și promisiunile unei discipline întărite. Unul din momentele de referință în drumul României spre familia europeană l-a constituit acordul pentru aderare dat de Parlamentul European.

Se întâmpla în aprilie 2005.

Cu 497 pentru, 93 împotrivă și 71 de abțineri, plenul de la Strasbourg a aprobat atunci primirea României în Uniunea Europeană, programată pentru anul 2007.

Spre deosebire de discursurile la care aveam să asistăm exact 14 ani mai târziu, la acea dată polticieni precum Călin Popescu Tăriceanu sau Adrian Năstase aplaudau gestul eurodeputaților și, fără să clipească, își reconfirmau angajamentele.

Tăriceanu chiar se arăta deschis să consolideze pașii făcuți.

Adrian Năstase, fost prim-ministru:

• PSD și-a asumat misiunea intensificării pregătirii sistematice a aderării României la UE, indiferent de costurile politice, și înțelege ca pentru perioada 2005-2007 să susțină la fel de intens ca și până acum interesul României de a deveni un stat membru capabil să facă față provocărilor viitorului sau statutului european.
• Este important ca noi să nu oferim nici un fel de pretext pentru decizii care ar putea să întârzie aderarea României la UE.

Călin Popescu Tăriceanu, premier în exercițiu:

• România a trecut azi un examen fundamental în parcursul spre aderarea la UE.
• Acest vot exprimă încrederea în capacitatea României de a respecta angajamentele. Următorul pas este semnarea tratatului pe 25 aprilie și din acel moment vom deveni oficial țară în curs de aderare.
• UE nu este o casă de oaspeți în care România poate intra oricum. Avem un examen serios în noiembrie.
• Nu voi tolera nici o abatere de la calendar și îndeplinirea angajamentelor va deveni și un criteriu de evaluare a activității membrilor Cabinetului.

Ion Iliescu, fost președinte:

• Consider ziua de azi ca un moment semnificativ și important pentru România prin acordarea avizului conform al Parlamentului European. Acest aviz reprezintă precondiționarea semnării Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană.
• E un pas important, el finalizează toate eforturile depuse în anii anteriori pentru reducerea decalajelor față de țările membre și cele candidate.