Unul dintre semnele evidente ale dezvoltării și ale civilizării unei țări este alfabetizarea acesteia. Intuitiv gândirii moderne este să vadă democratizarea școlilor ca dovadă a progresului. Însă, în măsura în care punem încă preț și pe noțiunea aristocratică a importanței unei elite intelectuale, ar trebui să ne preocupe felul în care aceasta ar putea fi educată. Pentru ca elita României să nu dispară cu desăvârșire, instituțiile cu menirea de a o forma ar trebui să se poată autoguverna.
Pe hârtie, educația românească se conformează obedient egalitarismului democratic și oferă tuturor elevilor și studenților aceeași educație. Realizăm însă cu toții că aceasta nu este nimic mai mult decât o perdea de fum. Oricât de tare ne-ar plăcea să credem că absolvenții liceelor unde la matematică-informatică se intră cu nota 6 au parte de aceeași educație cu un absolvent de matematică-informatică la Colegiul Sf. Sava în București, știm cu toții că această imagine e departe de realitate.
Însă precis acesta este scopul unei programe centralizate la nivel național – ca statul să se asigure că toți cetățenii săi ies din sistemul educațional cu șanse și oportunități egale. Dacă acesta este scopul final al unei programe, firește că aceasta nu poate fi definită în jurul abilităților celor mai abili studenți. Ea trebuie să aibă în vedere alfabetizarea elementară și bagajul cultural minim pe care și-l dorește de la elevi, și astfel trebuie să adopte ritmul majorității studenților.
În România, nici măcar acest principiu nu este respectat, iar programa noastră constă într-un amalgam de informații, în care unele subiecte sunt studiate în detalii absurde (fără noimă pentru nimeni în afară de specialiștii subiectului), iar în care altele nu au nicio șansă de a fi aprofundate. Totuși, oricâte elemente elevate ar fi furișate în programă, aceasta nu se va putea niciodată adresa elevilor cu o curiozitate intelectuală deosebită, fiindcă aceștia vor fi întotdeauna o minoritate.
Ca urmare, programa încurcă sistematic și definitiv școlile în care se strâng cei mai buni elevi și studenți din România. Cei care intră în aceste școli demonstrează că, după standardele noastre de evaluare, sunt mult peste media țării, și totuși ei trebuie supuși unei programe definite în jurul mediei. Chiar mai grav este că standardele după care noi evaluăm excepționalitatea se conformează și ele unui șablon unic: a fi excepțional în sistemul educațional românesc înseamnă doar a avea note mari sau a fi olimpic.
Toate școlile de vârf ale României trebuie să se conformeze, astfel, aceluiași șablon; trebuie să definească la fel ce înțeleg prin studenți excepționali, toate fiind nevoite să-i admită după aceleași criterii, trebuie să le predea acestora aceleași materii, acestea (împreună cu ce elemente ale lor trebuie și nu trebuie predate) fiind hotărâte de stat, iar aceste materii trebuie predate și evaluate la rândul lor în același format, definit de asemenea de stat.
Răspunsul instinctiv al unei țări în care statul a fost în totul și în toate pentru mult prea multe decenii este că, pentru a soluționa această problemă, guvernul ar trebui să construiască o programă separată pentru școlile de valoare. Însă acest răspuns ar invalida însăși importanța elitei. Prețuim elita tocmai fiindcă ea nu are nevoie să fie ajutată și urnită de societate. Ea este aceea care poate să modeleze și să ridice nivelul societății. Ca atare, singurul lucru pe care statul îl poate face pentru ea este să nu îi mai stea în drum.
Școlile care reușesc să educe cu oarecare succes studenți remarcabili fac lucrul acesta în pofida tuturor acestor piedici, iar dacă ar fi eliberate de dirijarea ineptă a statului, ele ar putea să își formeze doctrine veridice asupra educației, oferindu-le studenților alternative educaționale reale și dând țării șansa unei elite conturate și în generațiile următoare.
În fond, România are și acum o anume formă de educație descentralizată pentru studenții de vârf, iar ea nu este un început rău. Mă refer la faptul că o bună parte dintre elevii noștri cei mai buni au șansa de a studia în universități de tradiție din străinătate. Aceștia își continuă astfel educația, după ce fac liceul în România, în țări ale căror culturi civice variază drastic și în facultăți cu doctrine educaționale cât se poate de distincte. Astfel, avem deja elite formate în școli bune care, aduse într-un loc, poate ar putea constitui începutul unei culturi vibrante, așa cum s-a întâmplat de altfel și în România antebelică. Problema este că, oricât de altruiști ar fi, acești studenți nu pot să-și folosească cultura dobândită pentru a schimba fața învățământului românesc, fiindcă acesta nu are loc de viziunile lor asupra educației – are loc doar de viziunea statului.
După patru ani de studii în America, eu m-am îndrăgostit de mediul academic al universităților tradiționale anglo-saxone. Aș fi dispus să ajut la reabilitarea învățământului din România, dacă aș putea recunoaște în ceea ce fac măcar o fărâmă a academiei în care mă regăsesc. La fel ca mine sunt cu siguranță mulți alții care ar fi dispuși să ajute, convinși de asemenea de tradiția lor educațională, dar pentru care România nu are loc.
Ce ni se cere aici este să intrăm în politică și să gândim noi o nouă viziune asupra educației, mai bună decât cea de acum. Însă valoarea educațiilor noastre atât de diferite stă și în diversitatea lor. Dacă, la fel ca în secolul XIX, în România ar putea exista în același timp pensioane pe model anglo-saxon, universități de arte liberale, școli pe model francez și așa mai departe, atunci toată țara ar putea beneficia de pedagogi școliți în străinătate. Atâta timp cât România va insista însă să țină cu dinții de sistemul ei centralizat, aceștia nu vor avea unde să se întoarcă.