De 30 de ani, România are așteptări uriașe, uneori naive, de la clasa politică. Când întâlnim un om care a atins un nivel deosebit de succes, de exemplu, în mintea noastră se înfiripă lesne dorința să-l vedem președinte sau ministru, sperând că așa se va declanșa în sfârșit mult așteptata epocă de aur a țării. Aceasta trădează că, în pofida dezamăgirilor produse de politicienii de până acum și a repulsiei generale față de clasa politică curentă, românii nici nu-și pun problema că salvarea și realizarea vieții lor ar putea veni din altă parte decât de la stat.
Din cauza acestei percepții, când vine vorba de eșecul generalizat al sistemului educațional, dăm vina pe miniștrii educației de până acum care au fost prea corupți ca să le pese de copiii noștri sau prea incompetenți ca să găsească soluția salvatoare sau pur și simplu indiferenți. Soluția acestei probleme însă nu poate veni de la stat.
Oricât de zbuciumat a fost traseul educației de la Revoluție încoace, fiecare guvern având aparent ca prim scop abrogarea politicilor începute de cel din urmă, planul de bătaie al tuturor guvernelor a avut o paradigmă constantă – strategia începea întotdeauna cu conceperea unei programe bine puse la punct, iar apoi trebuia ca acesteia să i se asigure toate mijloacele de a fi propagată cu succes. De exemplu, stânga a ridicat salariile profesorilor susținând că aceasta îi va păstra în sistem pe profesorii capabili de a preda programa, iar dreapta a făcut standardele mai stricte, ca să știm care școli pot să o predea pe aceasta și care nu.
Astfel, deși detaliile abordării se schimbă, așteptarea este aceeași: ca ministerul să conceapă un plan centralizat care să le asigure tuturor elevilor și studenților o școlarizare echivalentă. Sigur că idealul sună bine și că dacă el ar fi realizabil țara ar fi într-o situație mai bună. Însă este cazul să ne uităm mai îndeaproape la ce ar însemna aceasta.
România este o țară care s-a dezvoltat în timpi foarte diferiți, mai ales de la oraș la țară. Nu cred că este nevoie să aprofundez diferențele dintre mediul urban și cel rural; le știm cu toții. Atunci când cerem statului un plan centralizat, de exemplu, pentru învățământul primar și secundar, îi cerem acestuia să impună aceeași abordare a educației școlilor de vârf din București și școlilor rurale unde mai toți adulții sunt plecați la muncă în Italia. În multe dintre școlile din București există competiție asupra catedrelor, iar părinții elevilor prețuiesc școala, având în vedere că își permit costul vieții din București parțial datorită diplomelor lor. La țară, școlile se chinuie să supraviețuiască cu profesori improvizați și elevi ai căror părinți au dubii serioase asupra importanței școlii (iar având în vedere nivelul școlilor pe care le-au întâlnit, cine îi poate învinui?).
Ministerul care ar putea rezolva această problemă ar trebui să fie profund informat asupra ambelor situații. De fapt, circumstanțele diferă profund chiar și între diferite cartiere ale aceluiași oraș, ca să nu mai vorbim despre diferențele dintre un sat și altul. Ca să rezolve problema, statul ar trebui să ia în considerare toate aceste situații și să intuiască o metodă universală care să le rezolve. Credeți sincer că există vreun ministru salvator care să le poată lua în considerare pe toate? Credeți de altfel că o asemenea soluție universală există? Eu nu.
Din contră, sunt convins că nici măcar un minister debordant în competență și bunăvoință nu poate să înțeleagă problemele specifice ale elevilor mai bine decât profesorii acestora, care au o relație cu elevii și familiile lor. Cred că mulți profesori își dau silința să-și educe elevii și că multora dintre aceștia planurile nesăbuite ale Palatului Victoria le stau în drum.
Gândiți-vă la experiența proprie. Oare câți dintre profesorii voștri buni erau buni din cauza programei și regulamentelor ministerului? Mai mult, câți dintre ei urmăreau programa? Iar dintre lecțiile profesorilor voștri slabi, câte au fost făcute pasibile de intervenția ministerului?
Sporadicele luminișuri ale școlii românești, după părerea mea, nu au mare lucru de-a face cu intervenția și planificările ministerului, ci cu devotamentul unor profesori pentru studenții lor. Dacă acesta este adevărul, atunci soluția pentru învățământul românesc este să se facă loc pentru astfel de oameni să se desfășoare. Cu alte cuvinte, unica soluție pentru învățământul românesc este descentralizarea.
Scandalurile facultăților particulare din România a popularizat ideea că învățământul privat (și implicit cel descentralizat) este o alternativă inferioară celui de stat. Adevărul este însă că învățământul privat din România este o himeră – statul permite școlilor să aibă proprietari privați, însă ele trebuie să se conformeze acelorași reguli ca cele publice. Ca atare, chiar și facultățile private sunt o manifestare a aceluiași sistem centralizat.
Pe deasupra, v-aș îndemna să puneți toate contraargumentele împotriva învățământului privat în balanță cu competența statului. Sigur, există riscuri, dar câte pot fi evitate de intervenția centralizată a statului?
Motivul pentru care nu s-a găsit o soluție unică pentru toate școlile este că o asemenea soluție nu există. Totuși, statul insistă să se implice în mod intim în toate deciziile școlilor, fie ele asupra programei, structurii școlilor, admiterii la liceu și așa mai departe. Descentralizarea școlilor ar însemna mutarea deciziilor de natură educațională din mâna detașată a ministerului în mâna celor cu mize reale. Ar însemna ca profesorii să aibă responsabilitatea pentru ce predau și ca părinții să fie acei în mâna cărora este încredințată alegerea.
Acesta este primul dintr-o serie de trei articole în care doresc să expun argumentele pentru învățământul descentralizat în România. Săptămâna viitoare voi argumenta cum descentralizarea ar putea resuscita elita românească, iar peste două săptămâni voi vorbi despre singura soluție pe care mi-o imaginez pentru învățământul rural.