Cum modelează Aurel Vlad tabla zincată şi ce alte minuni mai face

61
8 minute de lectură

Jurnal cultural

Autorul Jurnalului cultural acoperă cât se poate din avalanşa de evenimente culturale bucureştene, câteodată şi de prin ţară, festivaluri, spectacole şi mai ales expoziţii. O listă lungă de restanţe îl terorizează în permanenţă. Şi-a dat – apoi – seama că, în cele două pagini săptămânale ale Reporterului global, nu va reuşi să urmărească fluxul abundent al apariţiilor editoriale, a semnalat prea puţine, doar în împrejurări speciale, drept care va ţine în altă parte, în Apostroful clujean, un Jurnal de cărţi separat.

Chiar dacă privilegiază artele vizuale, cronicarul are şi la acest capitol grave datorii neonorate. A consemnat – da! – zeci şi zeci de expoziţii, dar a tot amânat să le recenzeze pe cele mari, grele, complicate, pentru care ar fi nevoie de mai mult spaţiu, de analize detaliate, de ilustraţii bogate (deşi… a descris pe larg amplele etalări vizuale din cadrul Sezonului cultural România-Franţa, bunăoară!). Poate că o soluţie ar fi şi în asemenea cazuri concentrarea, comentariul mai sintetic, deşi riscul de a „expedia” mari compoziţii vizuale pândeşte, vigilent, nu-i aşa?!

Deocamdată – despre o „personală” de largă desfăşurare…

Aurel Vlad a deschis pe 2 martie şi a închis pe 31 ale lunii o mega-expoziţie personală cu lucrări din ultimii ani, mai ales foarte recente, în salba sălilor de la parterul Palatului Mogoşoaia, în atmosferă aniversară, căci la „finisaj” a sărbătorit o cifră „rotundă” – 65: s-a născut pe 31 martie 1954, şi anume – amănunt semnificativ în context şi pentru cariera lui Vlad în genere – la Galaţi, pe malul Dunării, însă mai ales în „Citadela siderurgiei româneşti”.

Avea să cioplească mult lemnul, mai rar piatra, a şi modelat în lut sau în alte materiale mai „prietenoase”, dar a avut o atracţie aparte faţă de metal, bineînţeles. La faimosul Combinat, botezat după 1990 „Sidex”, glorios o vreme, apoi parazitat de intermediari şi mafioţi, gratulat cu formule de felul „colos cu picioare de lut”, vândut de statul român unui rege indian al oţelului, s-au turnat şi piese de dimensiuni ciclopice, masive, compacte, însă grosul producţiei l-au constituit dintotdeauna variantele de largă utilizare, mai ales tabla, foaia versatilă, care poate fi îndoită, mulată pe orice volum, decupată şi asamblată, păstrând cenuşiul metalic, multiplu-sugestiv. De la o vreme, sculptorul a ajuns să lucreze cu precădere cu petece de tablă zincată, juxtapuse, sudate sau nituite, uşor de curbat şi de marcat cu semnele dorite, mai aproape – într-un fel – de intervenţia „grafică” decât de meseria clasică a aşchierii materialelor cu dalta, cu dornul (de reamintit şi figurile decupate în tablă ale graficienei Anca Boeriu, într-o ordine de idei apropiată).

Personajele lui Vlad, „dezgropate” altădată din lemn, au reapărut astfel ca sculpturi metalice, în aparenţă masive, în realitate goale pe dinăuntru, dreptunghi de tablă lângă dreptunghi de tablă, fiecare compus din zeci multe de petice, poate o sută-două-trei, căci e vorba uneori de bărbaţi şi femei de mari dimensiuni, peste scara 1/1, precum cele două memorabile grupuri statuare expuse mai întâi în Cuhnia tot de-aici, de la Mogoşoaia, în 2010, în expoziţia Gest şi adevăr, transportate apoi în diverse alte spaţii, cel mai recent la Galeriile „Carol” (grupul mai mic, al privitorilor în zare, către soarele acoperit, conform titlului: Eclipsa). Şi s-au înmulţit mereu figurile mici, figurinele, umane, animale ori obiectuale, tot din tablă, lucrate miniatural, cu artă de orfevru. N-o fi aur, n-o fi argint, însă Aurel Vlad aplică o anume manufactură delicată, precisă. Fără intenţii decorative, să nu se înţeleagă altceva: păstrează asprimi de contururi, lasând impresia unor „tuşe” mai groase, „de sculptor”, nu „de grafician”, fără intenţii de haşură fină, dar le combină cu fineţuri pe spaţii foarte mici, în dozaje atent controlate.

Ca de pildă:

Acum, în Palatul Mogoşoaia – o veritabilă „invazie” de lucrări metalice, de parcă ar fi funcţionat acolo o uzină de tablă zincată! Mucalit, sculptorul recunoaşte: din copilăria-adolescenţa gălăţeană păstrează amintirea halei de pe malul Dunării în care se afla „Laminorul de tablă subţire”! Cu următoarele dominante, senzaţii de ansamblu: întâi, bântuit de obsesiile sale, dar şi relaxat, meşteşugăreşte vorbind, mare sculptor, cu o operă impunătoare, imediat recognoscibil, cu toate recunoaşterile deja obţinute, acum „refugiat” în tabla juneţii sau reîntors la ea, Aurel Vlad creează intens, tensionat, dar şi se şi „joacă” de-a arta, experimentează continuu, modelează mereu şi mereu altfel materialul aproape moale ori pe care ştie să-l „moaie” el şi descoperă pas cu pas că poţi face aproape orice cu ea, cu tabla, poţi fi „plastician” în toate felurile, poţi „sculpta”, dar şi „desena” cu tablă, în trei dimensiuni ori în două, cu grosime mică, sesizabilă doar ca relief al lucrărilor altfel parietale, poţi face „acuarele” şi „gravuri” din tablă şi pe tablă, poţi trata suprafeţe prin expuneri şi tratări cu oxizi şi alte substanţe, de parcă ai opera cu toate tehnicile tuturor branşelor şi sub-branşelor creativităţii vizuale, într-un soi de sinteză tranartistică sui generis; şi induce de multe ori în compoziţiile sale, în postura personajelor sale mişcarea, gestualitatea, încât a simţit nevoia să dea expoziţiei, drept titlu, un îndemn dinamic: Hai, mergi! Simţi prin săli o clătinătură generală, o foşneală, o foşgăială, personajele se apleacă, se chircesc, îşi apleacă frunţile spre pământ şi-şi ridică mâinile în aer, fac paşi, merg! Ori stau pe loc, prăbuşite, ţintuite, în versiuni ale dinamicii suprimate, îngheţate. În multe-multe variante.

Merg către miezul expoziţiei cele două corpuri-nuduri, bărbat şi femeie, înalţi până-n tavan, îmbrăţişaţi, peste care dai venind din spatele lor, intrând în Palat. Dai repede peste 3 Dresori – grupuri om-şi-animal. Apoi – peste personajele adăpostite sub un palmier de junglă tropicală, tot din tablă. Pe pereţi – seria cu Adam în Paradis şi variaţiunile, ca nişte gravuri, tot din metal. Apoi, în vestibulul către sala centrală – grupurile de personaje în situaţii mitologice sau de viaţă, ca-n Haina, unde bărbatul stă pe scaun, sprijinit în faţă pe un schelet metalic, parcă ortopedic, femeia venind din spate cu veşmântul de tablă desfăcut, gata să-l îmbrace. Apoi, în mijloc – Prăbuşirea: două personaje culcate la pământ, încolăcite, din lemn cu aspect carbonizat, cu grimase de suferinţă, aşezate pe o mare tipsie argintie, rotundă, „înfăţişate”, „expuse” (în perspectivă meta-artistică). Pe un perete – Icarii, în cădere, căzuţi şi ei. Şi teribilii Oameni în umbră – suită de sutane-pelerine-halate-cu-glugi, toate din tablă, fără oameni înăuntru, carcase care ne ţin ascunşi, ne „aneatizează”, ne iau locul, până la Omul ieşit din umbră, cu corp recâştigat, cu pelerina dată la o parte, atârnândă. Undeva – un Om rănit, sfâşiat, prometeic, de vultur. În alt loc Durerea – două personaje chircite şi ele de suferinţă. Masivă – Deznădejdea bărbatului în genunchi, expus mai întâi la Galeriile bucureştene „Carol”, în „colectiva” FIG 3 (iunie 2018-aprilie 2019). În lateral, lângă geamul mare care dă către lac şi lângă scăriţa de piatră care urcă spre cine-ştie-ce iatac secret – Bătrâneţea lui Adam, cu „primul om” culcat, trup în jurul căruia s-a-ncolăcit şarpele care-şi apleacă ameninţător capul, cu limba despicată, deasupra chipului adamic. Alte figuraţii mitologice, în trei dimensiuni sau parietale, în tehnici „gravoristice” subtil-experimentale. În seria de asemenea „tablouri” din ultima sală, Achitarea viselor şi altele, artistul a compus chiar şi ghirlande vegetale, ca la vechile fotografii de familie atârnate spre eternă reamintire, ovoidale, evident că tot din metal, din tablă ondulată, cu frunze şi flori. Şi, pandant la tandemul de la intrare – grupul statuar din ultima sală, cu 5 personale speriate, îngrozite, aplecate, contorsionate, cu braţele aruncate implorator în sus ori doar protector, spre inutilă apărare, spectaculos-impresionante.

Listă incompletă. Sculptor de maturitate plină, copleşitoare: efervescent, el însuşi şi mereu în căutare de sine, lăsând în urmă, cel puţin deocamdată, materialele „grele”, „refugiat” sau reîntors la tabla pe care o „moaie” şi o modelează cum vrea, cum îi dictează imaginaţia, viziunile, dramele personale, obsesiile, visele, fantezia liberă a pianotărilor uşoare şi totodată dense, de mare-mare artist…

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele