Cum să câștigi concursul Eurovision

Și de ce Bruxelles-ul ar trebui să semene mai mult cu un festival de muzică pop siropoasă

59
7 minute de lectură

Charlemagne

Ediția tipărită | Europa

16 mai 2019

„AȘ PUTEA fi soarele care întunericul îți luminează / Și poate lumea ți-aș lumina-re [sic] cu doar o rază.” Elementele sunt toate aici: schimbarea de cheie, engleza stâlcită, susținerea păcii și drăgălășenia. Acesta este Concursul de Muzică Eurovision. „Prea târziu pentru iubire” este melodia care reprezintă Suedia și una dintre favorite la câștigarea concursului, în 18 mai.

Eurovision a fost creat în 1956 pentru a promova pacea în Europa postbelică. Dar unele dintre trăsăturile sale îl pot transforma până și pe cel mai înverșunat eurofil într-un partizan Brexit, Frexit sau Suexit. Încă din 1997, telespectatorii din întreaga Europă au putut să voteze prin telefon. De unde și rezultatele, nerușinat de politice. Ciprul votează pentru Grecia, de pildă, iar Finlanda votează pentru Estonia. Melodiile, care au o semnificație în context național, se dovedesc, uneori, bizare pentru străini, și eșuează. Concurenții care se bucură de succes oferă, adesea, o muzică vagă, generic europeană, o metaforă vie pentru terciul omogen al UE.

Într-o oarecare măsură, metafora funcționează. La fel cum statele europene se chinuie să reconcilieze diferitele instincte economice și geopolitice – majoritatea participanților la Eurovision sunt membri ai UE –, la fel și gusturile muzicale diferite divizează Europa. Irving Wolther, un expert în muzică europeană, supranumit „Doctor Eurovision”, explică diferențele naționale. Finlandeza accentuează primele silabe ale cuvintelor și are ritmul său, particular. Italiana depinde de vocale. Olandeza depinde de consoane. Astfel de nuanțe fac să fie greu de scris un cântec pe gustul nativ al tuturor. Până și evaluările concursului diferă între comentatorii naționali de televiziune. Dean Vuletic, un istoric specializat pe Eurovision, identifică trei stiluri diferite de comentarii: teatral (italian), sarcastic (austriac sau britanic) și neutru (german și est- european).

TEL AVIV, ISRAEL – MAY 18: Duncan Laurence of The Netherlands during the 64th annual Eurovision Song Contest held at Tel Aviv Fairgrounds on May 18, 2019 in Tel Aviv, Israel. (Photo by Guy Prives/Getty Images)

Totuși, dincolo de aparențe, se află o poveste diferită, pozitivă. În primul rând, există tendințe comune și, în același timp, distincte care unesc stilurile muzicale europene. Primii ani ai Eurovision au fost dominați de balade și de alte melodii domoale. Apoi, la finele anilor ʼ60 și începutul anilor ʼ70, a apărut Europop. Definit de muzicologul Simon Frith ca „un ritm săltăreț, cu un singur refren și cu versuri elementare”, acesta a fost întruchipat de grupul suedez ABBA. Astfel de cântece Eurovision au fost, adesea, fundalul melodic al vacanțelor de vară în stațiuni mediteraneene cu un public pan-european. În anii ʼ90, mai ales grație extinderii sale la țările post-comuniste, dar și pe măsură ce europop-ul a ieșit din modă, Eurovision a îmbrățișat muzica lumii. Cam în aceeași perioadă, piețele media s-au liberalizat, iar Eurovision a devenit mai comercial. Chiar și azi – într-o lume muzicală definită de Spotify și YouTube – melodiile sale au trăsături distincte. Șlagărele din topurile americane sunt, adesea, influențate de rap și country. Prin contrast, melodiile europene de succes tind să-și extragă temele din pop și din tradițiile muzicii dance.

Suedia este uriașul muzical al Europei. Educația muzicală universală, o cultură a egalitarismului consumerist (gândiți-vă la H&M și IKEA) și capacitatea de a rosti versuri în engleză mai clar decât orice vorbitor nativ explică de ce această mică națiune este cel de-al treilea mare exportator de muzică din lume, după Marea Britanie și America. Preselecția pentru Eurovision din Suedia este unul dintre cele mai mari evenimente anuale de televiziune din țară. Până și concurenții învinși ajung adesea staruri. A apărut o industrie artizanală: compozitorii suedezi scriu cântece pentru țara lor și pentru alte țări.

Un astfel de mercenar este Thomas G:son, un suedez care a scris 14 cântece pentru Eurovision, inclusiv câștigătorul, „Euforia”, pentru țara sa de baștină, Suedia, în 2012. (Exemplu de versuri: „Euphoria!/ An everlasting piece of art/ A beating love within my heart …” „Euforia”! Nemuritoare capodoperă/ Iubirea ce inima mi-o acoperă…”).

„Un cântec bun pentru Eurovision trebuie să se conecteze cu toți oamenii diferiți din Europa”, spune G:son; cheia nu este un stil anume, ci altceva, distinct și care atrage atenția. Artiștii din Eurovision au la dispoziție doar trei minute, mai puțin decât o melodie media din topurile muzicale, și majoritatea telespectatorilor aud cântecul pentru prima dată și împreună cu aproape 30 de alte melodii. Trebuie să se „pupe” cu artistul, spune G:son. Nu poate fi anost.

Un truc, spune Wolther, este să combini diferitul cu familiarul. Unele „culise” sunt pur muzicale. Compozitorii care aplică lecțiile Spotify, ale cărui „big data” sunt folosite de artiștii Eurovision pentru a se lămuri ce tip de cântece au succes dincolo de barierele culturale, tind să includă mult dramatism în primele 30 de secunde ale unui cântec, pentru a nu lăsa atenția să fie distrasă. O schimbare de cheie poate să atragă mai multă atenție. Ajută și referințele la actualele topuri muzicale.

Alte „culise” sunt de ordin cultural. Politica este o cale de a face asta. Cântecele care au câștigat la Eurovision recent, reprezentând Austria, Portugalia, Ucraina și Israelul, au avut, toate, o dimensiune ideologică. Și apoi vine spectacolul. Piane în flăcări, costume ridicole, holograme și grafice digitale în fundal contribuie ca un cântec să fie memorabil. Pentru a câștiga Eurovision, trebuie să găsești punctul sensibil între teatral și sinceritate: suficientă politică, suficientă excentricitate, suficient mesaj pan-european.

Spune-o la Bruxelles

Toate acestea reprezintă lecții pentru UE, care suferă de multe dintre defectele puse, adesea, pe seama Eurovision. Se apleacă prea mult spre omogenitate, este prea artificial sau prea dezrădăcinat. Cu toate acestea, Eurovision demonstrează că este posibil să unești continentul mergând în răspărul acestor lucruri. În ultimii ani, Eurovision a răsplătit concurenții excentrici care au refuzat să se conformeze regulilor. Austria a câștigat cu un travestit cu barbă. Portugalia, cu o baladă în portugheză, Ucraina, cu o lamentare în memoria expulzării istorice a tătarilor. Anul trecut, Israelul a câștigat cu mișcări de găină, cu un costum zăpăcit și cu un mesaj feminist de un umor tipic israelian.

Eurovision are multe păcate, dar pune în scenă și virtuți: o absență a emfazei, o recunoaștere a culturilor naționale, o toleranță pentru artificial, o deschidere către nou și familiar și un instinct a ceea ce vor oamenii. Toate acestea sunt trăsături a ceea ce le lipsește, din păcate, instituțiilor europene înțepenite. În loc să se hlizească la Eurovision, eurocrații ar trebui să învețe de la el.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele