Ediția tipărită | Europa

12 iulie 2018

ÎN 2016, alegerea unui președinte american care afișează un dispreț declarat pentru adevăr i-a inspirat pe unii observatori să revină la „On Bullshit” („Despre rahat”), o monografie despre vorbele goale scrisă de filozoful Harry Frankfurt în 2016. Europenii adoră aceste lucruri. Lor le place să pună în contrapondere „fake news” și „faptele alternative”, care caracterizează administrația Trump, cu propriul lor stil de politică, mai onest. Totuși, europenii nu ar trebui să fie atât de porniți. În mod alarmant, duhoarea deșeurilor bovine pare să se răspândească peste Europa.

Sa luăm, de pildă, recenta ciondăneală din Germania, unde ministrul de Interne, Horst Seehofer, aproape că a reușit să arunce în aer coaliția dintre Uniunea sa Creștin Socială (CSU) și Uniunea Creștin Democrată a Angelei Merkel. Deși fluxurile de imigranți spre Germania au scăzut, Seehofer voia să îi respingă de la granița sudică pe azilanții înregistrați în alte țări, o acțiune care ar fi putut să provoace un efect de domino asupra controalelor la frontieră în alte părți. Refuzat de Merkel, Seehofer a demisionat, fără să se resemneze, a tunat și a fulgerat și, în cele din urmă, a ajuns la un compromis în sensul accelerării procedurilor de verificare, care s-ar putea aplica la mai puțin de zece imigranți pe zi. Îmbățoșarea sa nu avea nimic de-a face cu gestionarea imigrației, fiind menită să sporească șansele CSU înaintea alegerilor din Bavaria, din octombrie. (Sondajele de opinie sugerează că încercarea sa a avut efect contrar.)

Psihodrama lui Seehofer a tulburat și restul Uniunii Europene. S-a organizat un minisummit pentru a contribui la rezolvarea situației. „Nu se poate ca un partid anume din Bavaria să decidă cum funcționează Europa”, a pufnit prim-ministrul Luxemburgului. Dar alți europeni nu ar trebui să se semețească prea tare în privința dezbaterilor din Germania, întrucât propriile lor dispute pe problema azilului nu sunt cu mult mai raționale. Liderii UE s-au înfruntat timp de trei ani în privința modului în care să distribuie azilanții pe întreg cuprinsul UE. Controversa s-a transformat într-o luptă de putere reală, decuplată de la realitatea imigrării neregulate. Conform unei estimări, o propunere de relocare realistă s-ar fi aplicat doar la 16.000 de azilanți, pe o perioadă de doi ani. „Chiar vreți să spargeți Europa pentru asta?”, întreabă un oficial frustrat.

Un alt caz relevant este noua proliferare de expresii ambigue, menite să mascheze dezacordurile politice. Adăugând la bagajul său lexical deja impresionant, dezbaterile asupra imigrației au adus recent la suprafață sintagme precum „centre de control”, „platforme regionale de dezambarcare” și „centre de tranzit”. Scopul acestor propuneri este rareori explicat, iar detaliile nu sunt puse niciodată la punct. Asta înseamnă că liderii pot să își aducă propriile interpretări și să susțină acasă că au fost victorioși, în timp ce oficialilor nenorocoși le revine sarcina ingrată de a încerca să transpună frazele goale în politici pline de miez. Atunci când dau în mod inevitabil chix, revin certurile politice, de obicei pe note mai aprige.

Politicienii europeni și-au făcut un obicei din a transforma o dezbatere spinoasă, pe probleme de fond, în dezbateri simbolice înveninate. Recent, Franța a fost la un pas să torpileze negocierile pentru aderarea la UE a Macedoniei și a Albaniei. Cuvintele sale frumoase despre corupție și statul de drept acopereau de fapt temerile de a le ceda politicienilor nativiști francezi un argument aducător de voturi, înainte de alegerile pentru Parlamentul European de anul viitor. În privința dezbaterii despre reforma zonei euro, care a câștigat amploare pentru prima dată acum, după mulți ani, parlamentele german și olandez gem de deputați care amenință să torpileze acordurile referitoare la o „uniune a transferurilor” (transfer union), pe care nu o propune nimeni.

Până într-un punct, asta nu înseamnă nimic nou. Disputele domestice insolubile au fost de mult puse pe seama „Europei” sau, pur și simplu, aruncate în cârca vecinilor. (Austria s-a înfuriat că nu a fost consultată în acordul Seehofer-Merkel, care presupunea că va prelua imigranții respinși de Germania.) Dar într-un peisaj electoral fracturat, politicienii au stimulente mai mari pentru a mâna bătălii în mare parte simbolice. La rândul lor, acestea sunt amplificate de rețelele sociale, agasând baza electorală și înecând vocile moderate.

Aceste falsități ale Europei fac victime reale. Intransigența franceză înseamnă că guvernului Macedoniei îi va veni mai greu să câștige un referendum dificil din toamnă, asupra acordului recent obținut cu Grecia privind schimbarea numelui țării. Dezbaterea asupra zonei euro ar putea fi totuși deraiată sau diluată de parlamentele refractare din țările creditoare, care se luptă cu fantomele propriei lor imaginații. În ce privește regulile imigrației din Europa, nimeni nu pretinde că există o soluție ușoară. Guvernele pierd însă capital politic prețios pe certuri care nu reușesc decât să le asmută unele împotriva celorlalte.

Intră expertul

În privința lui Trump, tipul lui personal de baliverne afectează acum Europa. La întâlnirea de la vârf a NATO de săptămâna asta, el a lansat o rafală de artilerie împotriva aliaților Americii, mai ales împotriva Germaniei, pentru că nu și-au îndeplinit promisiunea de a cheltui 2% din PIB pe apărare. Dar dacă lui Trump i-ar păsa cu adevărat de asta, s-ar mândri cu creșterea bugetelor de apărare în întregimea NATO, afișând asta ca pe un triumf al său, în loc să își admonesteze aliații că nu fac mai mult. Adevărata sa bubă o are cu deficitul comercial al Americii în raport cu UE. Parazitismul pe care îl acuză în domeniul militar oferă doar o scuză pentru a-și susține punctul de vedere că America este înșelată. „Cel care mănâncă rahat prezintă lucrurile într-o lumină falsă. Dar asta nu înseamnă în mod necesar că el le înțelege greșit”, scrie Frankfurt. Trump are realmente dreptate că Germania ar trebui să cheltuiască mai mult pe apărare.

Dar asta ar trebui să fie începutul dezbaterii, nu concluzia ei. Natura amenințării la adresa securității Europei se schimbă, iar America are angajamente din ce în ce mai mari în Asia. Asta ar trebui să ducă la o discuție serioasă în Europa asupra modului în care aliații pot să pună mai bine laolaltă resursele militare pe care le dețin, să împrăștie riscul și să exploateze specificitățile naționale pentru a-și asuma responsabilitatea pentru propria lor apărare. În Germania, ar fi trebuit să se țină de mult o dezbatere națională despre strategia ei de securitate. În loc de asta, discuțiile au fost eclipsate de o fixație asupra unei cifre care este un substitut slab pentru modul în care aliații NATO ar trebui să împartă sarcinile militare.

Sfidarea lansată de Trump reclamă un răspuns limpede și unificat. În loc de asta, Europa este scufundată în ciorovăieli care sunt din ce în ce mai desprinse de realitate. Dacă Europa s-a săturat de elucubrațiile lui Trump, ar putea să înceapă să nu mai facă atâta comerț cu elucubrațiile proprii.

Acest articol a apărut în secțiunea Europa a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Un damf neplăcut”.