Cum se vede România de la Washington

195
5 minute de lectură

A doua întâlnire, pe 20 august 2019, a preşedinţilor român Klaus Iohannis şi american Donald Trump la Casa Albă, în „centrul de comandă” al puterii mondiale numărul 1 a epocii, după cea din 9 iunie 2017, a marcat în sine un remarcabil succes diplomatic în contul ţării noastre, fără precedent în anterioarele mandate la şefia postcomunistă a statului. Temele de discuţie, precizate în declaraţia comună adoptată cu această ocazie – foarte importante pentru părţi. Ce semnificaţii ar rezulta în ce-i priveşte pe cei doi preşedinţi şi mai ales pe oaspete? Cu alte cuvinte, ce imagine are Iohannis din perspectiva Statelor Unite şi cum se vede România de peste Ocean?

În primul rând, invitaţia de a reveni la Casa Albă, adresată unui lider politic practic intrat în campania pentru realegere la şefia statului, în perspectiva unui scrutin programat peste doar 3 luni şi jumătate, indică încrederea şi susţinerea lui Trump şi a establishment-ului politico-diplomatic american. În primul său mandat, preşedintele român a avut o prestaţie internaţională impecabilă: proocidental convins, loial ţării sale, dar şi, spre beneficiul nostru, de-o impecabilă corectitudine faţă de colegii noştri din Uniunea Europeană şi din Organizaţia Pactului Nord-Atlantic, cu câţiva dintre ei, între care Statele Unite, existând şi ştiutele „parteneriate strategice”, Iohannis a respectat fără fisură angajamentele externe ale României, în numele intereselor comune şi confirmând credinţa sa în valorile democratice fondatoare ale agregărilor occidentale cărora ne-am dorit să ne alăturăm.

Dincolo de amabilităţi, de confirmarea „parteneriatului strategic” şi de promisiunea privitoare la programul Visa Waiver, rezonantă în urechile publicului românesc, ambele teme principale ale declaraţiei comune Iohannis-Trump au legătură directă cu interesele româno-americane şi – de altfel – ale întregului bloc euro-atlantic, lăsând acum deoparte discuţia despre puseele „iliberale” din fostele state comuniste: energia şi democraţia. Au fost menţionate expres opoziţia ambelor părţi faţă de gazoductul Nord Stream 2 şi potenţialul resurselor noastre de gaze naturale, respectiv statul de drept, justiţia independentă şi lupta împotriva corupţiei.

Statele Unite fac din limitarea şi diminuarea influenţei ruseşti asupra Europei de Vest un punct strategic, or Nord Stream 2-ul ar oferi beneficiul imediat, fie şi nu foarte încântat, al unei mai facile aprovizionări dinspre Rusia către Germania şi alte ţări de malul nostru atlantic. Plus interesele investiţionale faţă de viitoarele exploatări de gaze din Marea Neagră, din apele riverane ale României. Iar modelul american nu va fi contestat în principiile sale nici măcar de un preşedinte şi el – în fond – „iliberal” ca Trump, scandalos în multe privinţe, ajuns la vârf ca urmare a unui „accident istoric”, însă conştient că nu i s-ar ierta un atac frontal asupra democraţiei liberale ca tip de societate.

De partea cealaltă, sunt esenţiale pentru noi şi independenţa energetică, şi consolidarea statului de drept, mai importante – la urma urmei – decât pentru partenerii care urmăresc ce facem, dar nu trăiesc destinul nostru pe pielea lor. Aşezată la frontiera estică a Uniunii Europene, practic vecină cu Federaţia Rusă, România are tot interesul să nu se lase prinsă în plasa nevoilor imediate de aprovizionare. Iar eradicarea sau măcar diminuarea drastică a corupţiei şi consolidarea instituţiilor statului, inclusiv a celei de-a treia puteri, ne-ar garanta statutul occidental, protejându-ne împotriva destabilizărilor profitabile pentru cei care, mai dinspre Est, aruncă priviri ostile către lumea democratică.

În ce-l priveşte strict pe preşedintele şi pe candidatul prezidenţial Klaus Iohannis, ambele teme îi vin mănuşă: românii îşi doresc în continuare mai multă, nu mai puţină integrare euro-atlantică, iar susţinerea americană pentru apărarea justiţiei şi pentru lupta împotriva corupţiei îi oferă lui Iohannis o fermă confirmare a atitudinii sale din ultimii ani, în care a jucat rolul de principal oponent intern, alături de societatea civilă şi de partidele minorităţii parlamentare, faţă de asaltul „iliberal” al coaliţiei de guvernământ.

Aşa se vede România de la Casa Albă şi din cancelariile Vest-europene, mai ales după alegerile pentru Adunarea legislativă de la Strasbourg, de pe 26 mai, când votul popular a tăiat avântul frontului PSD-ALDE, părăsit şi de „liderul malefic”, intrat la închisoare: ca o ţară frumos reprezentată de preşedintele ei, doritoare să meargă înainte pe drumul său democratic. Fireşte că se ştie foarte bine că situaţia e mai complicată şi că rezistă încă la Bucureşti o majoritate parlamentară şi guvernamentală – păstrând termenul – „iliberală”, bine că puternic erodată, aflată înaintea unor iminente eşecuri electorale în serie, în alegerile interne. Însă ţara, populaţia, partidele de opoziţie şi preşedintele s-au comportat admirabil, rezistând şi salvând democraţia. Partenerii din Uniunea continentală l-au văzut mereu pe Klaus Iohannis ferm pro-occidental: ne-a reprezentat în Consiliul European fără sincope, a păstrat România aliniată la standardele comunitare, votând solidar cu majoritatea democratică. De n-ar fi fost el, am fi făcut figura din ultimii ani a Poloniei ori a Ungariei, „oi negre” ale Uniunii.

În ciuda mobilizării colosale a celor au vrut să încalece justiţia şi ţara, România se prezintă – aşadar – onorabil în vara anului 2019. Familia civilizaţiei occidentale, din care facem parte, poate conta pe noi! Rămâne să vedem cum ne vom descurca după preluarea guvernării de către partidele pro-ocidentale, dacă şi cum va fi menţinută pe linia de plutire economia românească, sub care – cu una dintre metaforele din stilistica experţilor în materie – au fost „plantate” o serie de „bombe” care urmează să „detoneze”…

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele