Ediția tipărită | Internațional

9 iunie 2018 | DAKAR ȘI MONTEVIDEO

ÎNTR-O sâmbătă după-amiază însorită, la o aruncătură de băț de stadionul național de fotbal al Uruguayului, 14 copii de șapte ani intră pe un teren accidentat. Totul se desfășoară în aplauzele părinților lor, care le sunt și antrenori, le spală echipamentul și se ocupă de catering. Meciul este unul dintre sutele jucate în fiecare weekend în cadrul Baby Fotbal, o asociație națională pentru copiii în vârstă de 4 până la 13 ani. Printre absolvenți se numără Luis Suárez și Edinson Cavani, doi dintre cei mai buni atacanți din lume.

Suárez și Cavani sunt vârfurile de atac ale Uruguayului la Cupa Mondială, care începe în Rusia pe 14 iunie. Pariorii consideră că echipa, La Celeste, este favorita numărul nouă pentru a câștiga, iar asta ar fi a treia oară. Doar Brazilia, Germania și Italia au câștigat de mai multe ori, deși populația Uruguayului, de 3,4 milioane, este mai mică decât cea a Berlinului. Cu toate că nu mai este uriașul de la începutul secolului XX, Uruguayul încă mai punctează dincolo de categoria sa de greutate. Suárez și Cavani au ajuns în semifinale în 2010 și au contribuit la un record, câștigând al 15-lea campionat Sud-American în 2011. Chipurile lor sunt afișate la muzeul fotbalului din Montevideo, alături de un secol de tricouri pătate și de cupe strălucitoare.

Dacă minusculul Uruguay poate să obțină un asemenea succes, de ce nu reușesc și țările mult mai mari sau mai bogate? Întrebarea asta pare să îl frământe pe Xi Jinping, președintele Chinei, care vrea ca țara sa să devină o superputere în fotbal până în 2020. Planul său include 20.000 de noi centre de antrenament, împreună cu cea mai mare academie din lume, la Guangzhou, care va costa 185 de milioane de dolari. Emiratele Arabe Unite și Qatarul au cheltuit miliarde de dolari ca să cumpere cluburi europene de prima ligă, sperând să învețe de la ele. Arabia Saudită plătește pentru a trimite nouă jucători în liga spaniolă. Un fost fotbalist amator, numit Viktor Orban, acum prim-ministrul autocrat al Ungariei, a cheltuit cu generozitate pe stadioane, care se umplu rar. Deocamdată, aceste țări nu prea au rezultate pe măsura cheltuielilor lor. China nu s-a calificat la Cupa Mondială de anul acesta și chiar a pierdut cu 0-1 în fața Siriei – o umilință care a provocat proteste în stradă.

Fotbalistule, iată-ți modelul!

The Economist a construit un model statistic pentru a identifica ceea ce face ca o țară să fie bună la fotbal. Scopul nostru nu este să prezicem cine va câștiga în Rusia, ceea ce se poate face cel mai bine uitându-te la rezultatele recente ale unei echipe sau la calibrul selecționatei sale. Noi dorim să descoperim factorii subiacenți din sport și economici care determină potențialul fotbalistic al unei țări – și să vedem de ce unele țări depășesc așteptările sau își ameliorează performanțele rapid. Am luat rezultatele tuturor meciurilor internaționale după 1990, ca să vedem ce variabile sunt corelate cu diferențele de goluri dintre echipe.

Am început cu economia. Stefan Szymanski, economist la Universitatea din Michigan, care a construit un model similar, a demonstrat că țările mai bogate tind să fie mai sportive. Fotbalul are multe stele cu o poveste de la cerșetor la prinț, dar cei care cresc în locuri sărace se confruntă cu cele mai mari obstacole. În Senegal, antrenorii trebuie să îi deparaziteze de viermi și să îi hrănească pe unii jucători înainte de a-i putea antrena; un oficial spune că doar trei locuri din această țară au terenuri cu iarbă. Așa că am inclus PIB-ul per capita în modelul nostru.

Apoi, am încercat să evaluăm popularitatea fotbalului. În 2016, FIFA, organismul tutelar al acestui sport, le-a cerut federațiilor naționale să estimeze numărul de echipe și de jucători din toate standardele. Noi am adăugat cifrele populației, pentru a arăta rata generală de participare. Am completat aceste supoziții cu date mai recente: cât de des au căutat oamenii termenul fotbal pe Google, între 2004 și 2018, raportat la alte sporturi de echipă, cum ar fi rugby-ul, crichetul, fotbalul american, baschetul și hocheiul pe gheață. Fotbalul a atras 90% din atenția Africii, comparat cu 20% în America și doar 10% în Asia de Sud, mare iubitoare de crichet. Pentru a captura și entuziasmul național și cheltuielile pe sporturi, în general, am inclus și medaliile olimpice câștigate pe persoană.

Apoi, am luat în calcul avantajul terenului propriu, care reprezintă cam 0,6 goluri pe meci, și puterea taberei adverse. Peru primește puncte suplimentare, de pildă, pentru că joacă adesea împotriva unor adversari mult mai puternici. În fine, pentru a reduce efectul distorsionant al unor pitici nefericiți, precum Insulele Cayman și Bhutan, ne-am mărginit rezultatele la 126 de țări, care au jucat cel puțin 150 de meciuri după 1990.

Modelul nostru explică 40% din variația diferenței medii de goluri pentru aceste echipe. Dar asta face să avem foarte multe valori extreme (outliers). Uruguayul a fost printre cele mai mari, reușind să dea aproape un gol pe meci mai mult decât era de așteptat. Brazilia, Argentina, Portugalia și Spania s-au plasat la mică distanță. Africa occidentală și Balcanii au performat și ele mult mai bine decât anticipat.

Din păcate pentru autocrații ambițioși, datele sugerează că Orientul Mijlociu și China au performat deja deasupra potențialului lor scăzut. Crichetul domină căutările Google din statele din Golf (fără îndoială deoarece muncitorii imigranți din Asia de Sud sunt mari amatori). Doar 2% dintre chinezi jucau fotbal în 2006, potrivit FIFA, față de 7% europeni și sud-americani. China și țările din Orientul Mijlociu au reușit să se califice ocazional la Cupa Mondială, dar niciuna nu a câștigat vreun meci în această competiție din 1998.

Cel mai tulburător lucru dezvăluit de acest model este că o mare parte din ceea ce determină succesul este dincolo de controlul imediat al administratorilor fotbalului. Cei din Africa nu pot să facă în așa fel încât țările lor să fie mai puțin sărace. Cei din Asia se chinuie să trezească mai mult interes pentru acest sport. Ponderea fotbalului în căutările pe Google a crescut în China, dar a scăzut în Arabia Saudită.

Cu toate acestea, oficialii care visează să câștige Cupa Mondială pot să învețe patru lecții din valorile extreme (outliers) și de la cei care și-au îmbunătățit performanțele, conform modelului nostru. În primul rând, să îi încurajeze pe copii să se dezvolte în mod creativ. În al doilea, să nu mai lase să se piardă adolescenții talentați. În al treilea rând, să profite cât mai mult de rețeaua globală vastă a fotbalului. Și patru, să se pregătească cum trebuie pentru competiția în sine.

Să începem cu copiii. Lecția evidentă din partea Uruguayului este să stimulezi cât mai mulți țânci să bată mingea pentru a-și dezvolta abilitățile tehnice. Președintele Xi vrea ca fotbalul să fie predat în 50.000 de școli chineze până în 2025. China ar putea încerca ceva ca „Proiect 119”, un program permanent de antrenamente pentru tineri, care a propulsat China în fruntea tabelelor de medalii la Olimpiada din 2008. Problema este că antrenamentele permanente „tocesc laturile neșlefuite din care sunt făcuți geniile”, spune Jonathan Wilson, editorul Blizzard, o revistă care se ocupă de fotbalul de pe glob. Jucătorii est-germani se antrenau mult mai mult decât cei din Germania de Vest, dar nu s-au calificat decât o singură dată într-un turneu de anvergură.

Soluția nu este doar să faci ca mulți copii să practice fotbalul, ci și să îi lași să se dezvolte în mod creativ. În multe țări, ei fac asta învățând singuri. George Weah, acum președintele Liberiei, dar care a fost odinioară cel mai tare vârf de atac de pe continentul său, și-a perfecționat loviturile cu o minge de cârpă într-o periferie mlăștinoasă. Futsal, un sport de echipă cu o minge mai mică și cinci jucători, care necesită o tehnică aparte, le-a perfecționat talentul unor mari jucători iberici și latino-americani – de la Pelé și Diego Maradona la Cristiano Ronaldo, Lionel Messi, Neymar și Andrés Iniesta. Zinedine Zidane a fost unul dintre mulții copii minune ai Franței care au învățat fotbalul pe străzi, zis ballon sur bitume. Într-un experiment în care li se cerea jucătorilor adulți să prezică ce se va întâmpla într-un clip video, cei mai buni performeri petrecuseră mai mult timp bătând mingea între vârstele de 6 până la 10 ani. Un alt studiu a relevat că studenții care obțineau contracte făcuseră mai multe ore de antrenamente informale în copilărie.

Astfel de oportunități dispar în țările bogate. Matt Crocker, care răspunde de dezvoltarea jucătorilor în cadrul Asociației de Fotbal a Angliei (FA), spune că părinții nu mai vor să-și lase copiii să iasă să bată mingea. Multe cartiere de locuințe sociale au pancarte care interzic jocurile cu mingea. Dele Alli, un atacant temperamental din echipa Angliei, este un exemplu neobișnuit, întrucât el a învățat fotbal în ceea ce numește „o cușcă de beton”. Sfidarea este „să organizezi străzile într-un club”, spune Guus Hiddink, care a condus selecționatele Olandei, Coreei de Sud, Australiei, Rusiei și Turciei.

Deutschland über alles

Deutscher Fußball-Bund (DFB), organismul național al Germaniei, a făcut asta cu mult zel. La începutul anilor 2000, și-a dat seama că jucătorii greoi ai Germaniei se luptau cu echipe mai agile. Conform modelului nostru, Die Mannschaft, așa cum este cunoscută naționala germană, ar trebui să le depășească pe toate celelalte. Date fiind bogăția Germaniei, baza lor largă de selecție de jucători și lipsa de sporturi concurente, între 1990 și 2005, ea a performat însă cu aproape o treime de gol pe meci mai prost decât anticipat.

Așa că DFB s-a restructurat. Cluburile germane au cheltuit aproape 1 miliard de euro (1,2 miliarde de dolari) pe dezvoltarea academiilor de tineret după 2001, pentru a se conforma unui număr de 250 de criterii naționale. Tinerii se antrenează acum de până la două ori mai mult înainte de vârsta de 18 ani. În mod crucial, totuși, ședințele de antrenament se concentrează pe creativitate în medii alese la întâmplare. Într-un exercițiu, o cușcă robotizată aruncă mingi din unghiuri diferite, pe care un jucător trebuie să le controleze și să le paseze. Jucătorii care au câștigat Cupa Mondială în 2014, scrie Raphael Honigstein, un autor german de cărți despre fotbal, au învățat prin „antrenamente sistematice să joace cu instinctul și imaginația acelor «fotbaliști ai străzii» la care visau mereu oamenii mai în vârstă din Germania”. Modelul nostru arată că după 2006, echipa a performat aproape exact la nivelul înalt așteptat de la ea.

A urmat Anglia, care și-a reformat programul de tineret în 2012. Crocker spune că jucătorii sunt încurajați să își asume riscuri și să gândească singuri. Cluburile spaniole au excelat de mult în acest sens, practicând la nesfârșit rondo: o versiune mai apropiată a jocului măgărușul. Cu toate astea, echipa de juniori sub 17 ani a Angliei, care a zdrobit Spania cu 5-2 în finala Cupei Mondiale de anul trecut, și-a ridiculizat adversarii. Crocker spune că ei și-au elaborat singuri tactica, cu puțin ajutor din partea managerilor. Echipa de juniori sub 20 de ani a Angliei a câștigat și ea Cupa Mondială.

O astfel de încredere în sine îi lipsea Coreei de Sud, își amintește Hiddink. Când a preluat echipa, în 2001, această țară performa mult peste așteptările slabe conform modelului nostru, dată fiind rata sa de participare de 2%. Managerul considera însă că elevii săi fuseseră împiedicați de teama de a nu greși. „Căutând în profunzime, am descoperit o mulțime de jucători creativi”, spune el. Cu puțin ajutor din partea unor decizii norocoase din partea arbitrilor, Coreea de Sud a ajuns în semifinale în 2002 – devenind singura țară din afara Europei și Americii de Sud care a ajuns atât de departe din 1930.

A doua lecție pentru oficialii ambițioși este să te asiguri că adolescenții talentați nu se pierd pe drum. DFB și-a dat seama că mulți fuseseră trecuți cu vederea de căutătorii de talente de la cluburi, așa că a creat alte 360 de centre regionale pentru cei care nu fuseseră selectați. Și unul dintre ei a fost André Schürrle, cel care a dat pasa care a dus la golul cu care au câștigat cupa în 2014. În Coreea de Sud, Hiddink a observat că unii dintre cei mai buni juniori jucau pentru armată sau pentru universități, unde scăpau uneori ochiului vigilent al căutătorilor de talente profesioniști.

Când Rusia și-a depus candidatura pentru a găzdui competiția de anul acesta, în 2010, Hiddink i-a implorat pe șefii săi de la acea vreme să creeze un program național de căutare de talente, dar fără să aibă sorți de câștig. Echipa Rusiei a intrat în declin de atunci, nereușind să câștige un singur meci la campionatele europene din 2016. Rusia are acum una dintre cele mai îmbătrânite selecționate din Cupa Mondială. O astfel de miopie a afectat și SUA, care nu au reușit să se califice la competiția din acest an. Modelul nostru arată că ar trebui să fie una dintre cele mai puternice țări, chiar ținând cont de popularitatea altor sporturi, precum baseballul și baschetul. Puțini jucători sunt bine antrenați însă în sistemul amator din colegii, iar cei care nu sunt selecționați în fotbalul din Liga Mare nu pot fi promovați din diviziile inferioare.

Modelele centralizate sunt mai ușor de pus la punct în țările mici. Rezultatele fiecărei echipe uruguayene de Baby Fotbal sunt înregistrate într-o bază de date națională. Islanda, care s-a calificat, deși are o populație de doar 330.000 și 100 de profesioniști cu normă întreagă, a antrenat peste 600 de antrenori ca să lucreze cu cluburile mici. Începând din 2000, a construit 154 de terenuri în miniatură, cu încălzire subterană, pentru a-i da șansa fiecărui copil să se joace sub supraveghere. Astfel de programe nu sunt fezabile în Africa. Abdoulaye Sarr, un fost manager al echipei Senegalului, spune că baza de talente este uriașă, dar nu este pusă în valoare. În loc să fie cheltuiți bani pe căutarea de talente, ei sunt aruncați pe oficiali. Într-o risipă strigătoare la cer a resurselor sale sărace, Senegalul trimite 300 de oficiali în Rusia.

Belgia braconează elefanți

Africa de Vest a învățat totuși a treia lecție a noastră, folosind rețeaua globală a fotbalului. În centrul acestei rețele se află Europa occidentală, deoarece are cele mai bogate cluburi, unde jucătorii primesc cel mai bun antrenament. Coasta de Fildeș, care nu s-a calificat de data asta, dar care este cel mai bun performer din Africa, a exportat o generație de stele tinere la Beveren, un club belgian. Mulți dintre ei au strălucit apoi în Premier League din Anglia. Atunci când Senegalul a învins Franța, campionii en titre, în 2002, toți jucătorii, cu excepția a doi, din selecționata senegaleză jucau la echipe din Franța.

Senegalul ar fi putut să își folosească resursele chiar și mai eficient. Patrick Vieira, care a plecat din Dakar în Franța la opt ani, juca pentru fosta putere colonială. El era unul dintre mai mulți emigranți care au câștigat Cupa Mondiala pentru Les Bleus în 1998. Țara sa de baștină nu îl contactase niciodată. Azi, Senegalul e mult mai abil în recrutarea diasporei și a selectat nouă jucători născuți în străinătate pentru competiția din acest an. Modelul nostru arată că această țară a dat aproape 0,4 goluri pe meci mai mult după 2002 decât înainte.

21st Club, o consultanță de fotbal , notează că din toate țările europene, Balcanii exportă cea mai mare parte din jucători în ligi interne mai puternice. După 1991, când cei 4 milioane de croați și-au câștigat independența, niciunul dintre cluburile din această țară nu a avansat prea departe în Liga Campionilor, cea mai mare competiție de cluburi din Europa. Totuși, cluburile croate au vândut mulți jucători lui Real Madrid, Barcelona, Bayern Munchen și Milano, iar acești emigranți au purtat Croația în semifinalele din 1998. Aceste conducte de export pot să se autoperpetueze, consideră Wilson: „Din momentul în care o echipă se comportă bine la o Cupă Mondială și unii dintre jucători au performanțe bune, toată lumea vrea să îi cumpere.”

Unele țări sunt mai puțin abile. În ultimii 15 ani, echipa sub 17 ani a Mexicului a performat mult mai bine decât cele ale Braziliei, Argentinei și Uruguayului. Dar o treime din echipa de seniori a Mexicului joacă în campionatul intern, față de doar doi sau trei jucători pentru celelalte. Dennis te Kloese, directorul naționalei, spune că diaspora mexicană sporește audiențele și veniturile pentru cluburile interne, care pot plăti salarii destul de mari ca să îi țină acasă pe jucătorii locali talentați, în loc să îi lase să se aventureze în cluburi europene prăfuite. Această orientare internă explică de ce Mexicul este una dintre puținele țări latino-americane care performează pe măsura așteptărilor, și nu mai bine.

Exportul jucătorilor nu este singura modalitate de a beneficia de experiența calificată din străinătate. Wilson spune că o mare parte din educația fotbalistică a Americii de Sud a venit de la antrenorii evrei, care au fugit din Europa în anii ’30. Azi, există un circuit bine bătut de guru internaționali, cum este Hiddink, care a fost printre primii dintr-o duzină de foști șefi de la Real Madrid care au lucrat în Asia. Și totuși, Szymanski de la Universitatea din Michigan a arătat că puțini manageri pot face minuni pentru a ameliora jocul echipelor mediocre. El a mai descoperit și că echipele din afara Europei și Americii de Sud nu sunt mai aproape de a recupera terenul decât erau cu 20 de ani în urmă. Datele sugerează că după 2002, Coreea de Sud a performat ușor mai prost decât înainte.

Szymanski crede că aceste țări trec printr-o experiență fotbalistică de „capcană a veniturilor medii”, în care economiile în curs de dezvoltare copiază repede tehnologiile din țările bogate, dar nu implementează reforme structurale. Un manager deștept poate să introducă unele scheme tactice, dar nu poate produce o generație de tineri creativi. Se spune că Marcello Lippi, cel care a condus Italia la victorie în 2006, este plătit cu 28 de milioane de dolari pe an de China. Banii vor fi irosiți, dacă nu va fi sprijinit de antrenori pentru juniori și de căutători de talente, care răsplătesc jocul imaginativ, și de o generație de tineri cărora le place fotbalul.

Lecția noastră finală este pentru Cupa Mondială în sine: pregătiți-vă bine. Mai întâi, fiți siguri că vă puteți permite asta. În 2014, Ghana a adus cu curierul prime neplătite în valoare de 3 milioane de dolari, ca să evite o grevă a jucătorilor, iar echipa Nigeriei a boicotat un antrenament datorită salariilor. Fabio Capello, fostul șef al echipei Rusiei, nu și-a primit luni în șir salariul de 11 milioane de dolari, după prăbușirea rublei. Navigarea prin politica de vestiar este mai dificilă. Jucători de elită din echipele Spaniei și Germaniei au descris importanța de a sparge bisericuțele bazate pe cluburi și de a renunța la starurile care nu se pliază pe tactica echipei.

Cele mai grele decizii le revin jucătorilor. Rezultatele Angliei din penalty-uri au fost mizerabile, pierzând șase din șapte meciuri la lovituri de departajare în turnee. Analiza video arată că jucătorii care se grăbesc tind să rateze penalty-urile; englezii au reputația de a fi grăbiți. Așa că cei sub 17 ani, care au câștigat la loviturile de penalty în Cupa Mondială, au muncit mult ca să încetinească pasul și să exerseze o serie de lovituri premeditate.

Chinul (și deliciul) Cupei Mondiale este că decenii de planificare depind de astfel de imponderabile. O țară ar putea să plănuiască meticulos și tot să fie distrusă de o traiectorie nefericită a balonului rotund sau de o decizie proastă a arbitrului. „Dacă se întâmplă ceva rău, toată lumea vrea să schimbe totul”, spune Wilson. Pentru spectatori, acest hazard oferă o rază de speranță. Echipele din Asia, Africa și America de Nord rămân printre cei defavorizați, dar ar fi trebuit să aibă mai multe performanțe de basm, precum Coreea de Sud în 2002. 21st Club consideră că șansele sunt de una la patru ca anul acesta să ajungă campioană o echipă care nu a mai câștigat înainte. Timp de o lună amețitoare, microbiștii din întreaga lume vor uita de necazuri și vor crede că, asemenea celor din muzeul din Montevideo, cărțile lor de istorie s-ar putea să adauge un nou capitol glorios.

Acest articol a apărut în secțiunea Internațional a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „By their bootstraps” – literal, să te scoți, trăgându-te de șireturile de la ghete – adică să reușești de unul singur, fără vreun ajutor din afară.

Din The Economist, tradus de Roxana Dascălu, publicat sub licență. Articolul original, în engleză, poate fi găsit pe www.economist.com.