Cum să ții Iranul în frâu

Ediția tipărită / Lideri 29 iunie 2019

TIMP DE aproape patru ani, calea Iranului spre o bombă nucleară a fost blocată. Acordul pe care l-a semnat cu America și alte puteri, în 2015, a limitat programul său nuclear la scopuri civile, cum ar fi generarea de electricitate, și l-a supus celui mai dur regim de verificare din istorie. Experții au fost de acord că Iranul se conformează și că activitățile sale nucleare sunt ținute sub control. Apoi, președintele Donald Trump a renunțat însă la acordul nuclear, iar Iranul a reînceput să stocheze uraniu slab îmbogățit. Acum este pe punctul de a depăși limita de 300 kg, stabilită prin acord. Iranul ar putea să ezite înainte de a depăși acest prag, dar el amenință și că va crește nivelul de îmbogățire a uraniului său, aducându-l mai aproape de nivelul necesar pentru bombă.

Din fericire, Iranul nu este gata să devină o putere nucleară. Timpul estimat pentru ca Iranul să ajungă să producă suficient uraniu îmbogățit pentru a construi o bombă nucleară este de peste un an. Iranul folosește însă, din nou, programul său nuclear pentru a pune presiune pe America. Acest fapt adaugă un nou element exploziv la un amestec deja volatil. În 20 iunie, Iranul a doborât un avion de spionaj american fără pilot. America a insistat că aeronava era deasupra apelor internaționale, nu ale Iranului, și a trimis avioane de luptă ca reacție. Cu zece minute înainte ca acestea să lovească ținte din interiorul Iranului, Trump le-a rechemat și s-a mulțumit, în schimb, cu un atac cibernetic.

Nici Trump, nici aliații Americii, nici Iranul nu vor un nou mare război în Orientul Mijlociu. Totuși, strategia lui Trump de a aplica o „presiune maximă” asupra Iranului face ca această perspectivă să devină mai probabilă – deoarece fiecare tabără, emițând amenințări tot mai puternice, ar putea, în cele din urmă, să interpreteze greșit liniile roșii ale celeilalte. Spațiul de manevră al președintelui se diminuează. Pe măsură ce Iranul devine tot mai războinic, se vor intensifica apelurile la acțiune, mai ales din cadrul propriului partid. Înainte ca lucrurile să scape de sub control, ambele părți trebuie să înceapă să negocieze. Iar aceasta nu este atât de imposibil pe cât pare.

Strategia lui Trump privind Iranul se bazează pe premisa că Barack Obama a cedat mult prea ușor când a negociat acordul, în 2015. Anul trecut, președintele a început să caute termeni mai convenabili, renegând acordul și reimpunând sancțiuni care au îngenuncheat economia Iranului. Aceasta, susțin consilierii săi, va obliga un Iran slăbit să accepte un nou acord care să dureze mai mult decât cel vechi, care expiră, în cea mai mare parte, în 2030. Ei vor, de asemenea, să limiteze programul de rachete al Iranului și să pună capăt amestecului său violent în regiune. Mike Pompeo, secretarul de stat, vede recenta agresiune a Iranului ca pe un semn că strategia funcționează.

Sancțiunile dure au adus Iranul la masa negocierilor în 2015, dar ele nu vor duce, probabil, la transformarea pe care o dorește Trump. Un motiv este faptul că el l-a discreditat pe Hassan Rouhani, președintele Iranului și promotorul acordului nuclear. Conservatorii sunt cei care decid acum. Alt motiv este că America acționează de una singură. În 2015, într-un moment rar de unitate internațională, ea a avut sprijinul aliaților săi europeni, precum și al Rusiei și al Chinei.

Presiunea maximă comportă riscuri suplimentare. Mullahii și Corpul de Gărzi Islamice Revoluționare al acestora vor să își dovedească forța arătând că acțiunile lui Trump au costuri pentru toată lumea. Pe lângă atacurile asupra navelor și a dronelor, forțe care acționează la comanda Iranului au lovit conducte din Arabia Saudită și sunt suspectate de a fi lovit baze irakiene care găzduiesc trupe americane. Dacă nu se ridică sancțiunile, oficialii iranieni ar putea recurge la închiderea Strâmtorii Ormuz, prin care trece o cincime din petrolul lumii.

Șoimi precum John Bolton, consilierul special pentru securitate al lui Trump, spun, replicând, că, dacă Iranul vrea război, asta va avea – mai ales dacă dă semne că se precipită în direcția bombei nucleare, care ar putea duce la o proliferare dezastruoasă în Orientul Mijlociu. Acesta este însă cel mai riscant calcul dintre toate. După ce s-a retras dintr-un acord care funcționa, America s-ar putea să nu mai obțină sprijinul aliaților săi europeni pentru lovituri. China și Rusia s-ar opune vehement oricărei acțiuni împotriva Iranului.

Poate că sancțiunile sau războiul vor duce la prăbușirea regimului. Dar asta nu reprezintă o strategie: Cuba a rezistat la sancțiuni timp de decenii. Mai probabil, un Iran înfrânt ar ține cont de lecția Coreei de Nord în privința armei nucleare și și-ar înnoi eforturile pentru a produce o bombă. Atacul asupra facilităților nucleare ale Iranului nu i-ar distruge know-how-ul, așa cum recunoaște chiar Bolton. Dacă, așa cum este probabil, Iranul ar opri accesul inspectorilor internaționali, programul său s-ar muta în subteran, literalmente și în sens figurat, ceea ce ar face să fie foarte greu de oprit.

Alternativa la cursul de azi sunt negocierile dintre America și Iran. Pentru moment, aceasta pare o opțiune îndepărtată. Ministerul iranian de externe spune că sancțiunile americane impuse, în această săptămână, Ayatollahului Ali Khamenei, liderul suprem, și altor oficiali de frunte marchează „închiderea permanentă a căii diplomatice”. Rouhani a sugerat că aceia de la Casa Albă sunt „handicapați mintal”, după care Trump a amenințat cu „obliterarea.”

Optimiștii își vor aminti însă de confruntări similare între președintele Americii și Kim Jong Un, despotul din Coreea de Nord, înainte ca ei să se întâlnească la Singapore și să „se îndrăgostească” unul de altul, așa cum a formulat Trump. Atunci când amenință că îi va anihila pe mullahi, Trump se oferă să negocieze fără condiții preliminare și să „facă Iranul din nou mare”. El nu dorește ca perspectiva unui război în Orientul Mijlociu să planeze asupra campaniei sale de realegere. În mod similar, economia Iranului se contractă, prețurile cresc, iar oamenii au început să se sature. Crește presiunea asupra lui Khamenei pentru a-și justifica intransigența. Dragostea ar putea încă să înflorească.

America ar putea atrage Iranul înapoi la masa negocierilor cu un gest de bună-credință, cum ar fi restabilirea derogărilor care să permită unor țări să cumpere petrol iranian. La rândul său, Iranul ar putea să promită că se va conforma, din nou, acordului nuclear. În culise, liderii săi și-au exprimat disponibilitatea de a semna ceva similar cu vechiul acord, cu adăugiri – cum ar fi extinderea unor părți ale acordului după 2030. Negocierile nu ar fi deloc ușoare: e cumplit să ai de-a face cu iranienii. Dar asta i-ar permite președintelui să declare victoria, așa cum a făcut-o în cazul Acordului Statele Unite – Mexic –  Canada, pe care administrația sa l-a semnat anul trecut și care seamănă mult cu cel anterior, Acordul Nord-American de Comerț Liber.

Cum rămâne cu un acord care să oprească și programul de rachete al Iranului și să îl limiteze în regiune? Așa cum pare să realizeze Trump, e nerealist să vrei să obții totul dintr-o singură împușcătură. Un nou acord nu poate rezolva toate problemele pe care le pune Iranul și nici nu poate normaliza relațiile cu America, după decenii de dușmănie. S-ar putea să nu ridice nici măcar toate sancțiunile americane. Nici primul acord nu a făcut-o. Dar, dacă va fi negociat cum se cuvine, un acord ar putea să bage înapoi la cutie programul nuclear al Iranului și ar face mai ușoară abordarea tuturor celorlalte probleme, fără să se iște un război.

Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Cum să ții Iranul în frâu”