Ediția tipărită | Finanțe și economie 

6 decembrie 2018

PRIVIND ÎN URMĂ, David Carter vede afacerea în mod diferit. Bărbatul de 63 de ani are un master în tehnologie. O carieră de succes înseamnă ca a găsit oferta unui salariu cu șase cifre perfect plauzibilă. Știa, din lectura ziarelor, că acțiunile high-tech urcă și că piața muncii este fierbinte. Așa ca atunci când a primit o ofertă prin email de o slujbă la o firmă elvețiană, cu un salariu de 100.000 de dolari, a acceptat-o.

Carter nu a văzut niciun ban. În schimb, el datorează 80.000 de dolari, pe care îi plătește din economiile sale de pensionare. Slujba era prea bună să fie adevărată. Tot ce trebuia să facă era să își folosească cartea de credit ca să cumpere iPhone-uri și iPad-uri. A început în iunie, cumpărându-le la Best Buy și Walmart și trimițându-le de la casa sa din Maryland la o adresă din California. Compania i-a plătit factura de pe cardul de credit – câteva săptămâni. În iulie, acele plăți au fost anulate. Banca i-a spus că datoriile sunt ale sale. Website-ul companiei a dispărut. Oamenii cu care vorbise nu i-au mai răspuns la telefon.

Cercetătorii de la centrul de cercetare a fraudelor financiare de la Universitatea Stanford estimează că astfel de „fraude de consum” îi costă pe americani peste 50 de miliarde de dolari pe an. Generația baby boom, cu fonduri de pensii considerabile și case a căror valoare a crescut, este gata de jumulit. Iar escrocii au devenit tot mai sofisticați. Prințul nigerian cu o oportunitate de neratat de investiții este acum prea bine cunoscut, așa că ei produc aplicații mobile și dashboard-uri care arată precum cele de la consilierii pe investiții. Ei creează false locuri de muncă, precum slujba lui Carter; sau profiluri pe site-urile de întâlniri, care atrag parteneri plini de speranță, cărora li se cer apoi bani; sau concursuri și loterii, care în cele din urmă le cer „câștigătorilor” să plătească ceva ca să obțină un premiu. Și își deghizează numerele de telefon, pentru a face apeluri spontane, care par să fie de la bănci sau de la autoritățile fiscale, sau să trimită mesaje pe telefon care vor apărea pe flux ca mesaje reale de la instituții financiare.

În centrul artei escrocilor este pedalarea pe emoții, adesea cupiditatea sau pofta – dar uneori și unele porniri mai inocente. Potrivit unui articol din Journal of Adult Protection din 2015, unele victime ale escrocilor au fost înșelate din dorința lor de a putea să își permită să facă daruri pentru cei iubiți. O persoană care este în general competentă sau care trece printr-o situație dificilă – un deces sau pierderea locului de muncă, să zicem – poate fi mai susceptibilă. Poliția din Marea Britanie spune că a văzut o creștere a tipului de „preparare” asociat cu abuzurile sexuale, în care escrocii își găsesc victimele online și în cele din urmă duc lucrurile spre o întâlnire în persoană, pentru a spori încrederea.

Odată ce încep pierderile, victimele pot să sufere de ceea ce se numește „eroarea jucătorului” – să continue, sperând că norocul se va întoarce, în loc să conștientizeze lovitura. Unii nu vor accepta niciodată că au fost înșelați, preferând să creadă că pierderile lor sunt pur și simplu investiții proaste. Mulți se jenează să recunoască adevărul chiar și pentru ei înșiși. Așa cum spune Marti DeLiema de la Universitatea Stanford, „oamenii sunt mai dispuși să vorbească despre întâlnirile lor sexuale, decât despre experiențele lor cu înșelătoria”.

Nici educația, nici familiaritatea cu finanțele nu par să ofere cine știe ce protecție. Un raport din 2011 al AARP, un grup de lobby pentru persoanele în vârstă, arată că oamenii care au fost escrocați să facă investiții false tindeau să fie mai calificați și mai bogați. Un motiv poate fi că ei își supraestimează flerul financiar. Într-un studiu din 2014, universitari de la Centrul de Cercetări în problemele Pensionării de la Boston College arată că cei care au dat multe răspunsuri greșite într-un test de cunoștințe financiare, dar care au spus că sunt siguri că au avut dreptate erau victime mai probabile ale înșelătoriilor.

Peter Lichtenberg, un psiholog de la Wayne State University, care a fost unul dintre primii care au examinat vulnerabilitatea psihologică la înșelătorie, susține că prevenirea și tratamentul ar trebui să se ghideze după medicină. El dă drept exemplu o tehnică numită „interviul motivațional”, care presupune să pui întrebări menite să îi ajute pe oameni să ofere propriile lor soluții și care s-a dovedit utilă pentru a-i ajuta pe alcoolici să intre la tratament. Întrebările pot fi astfel concepute încât să le deschidă ochii victimelor înșelătoriilor la ceea ce se întâmplă, de pildă, cerându-le să explice cu propriile lor cuvinte ceea ce se întâmplă, iar apoi să se discute orice asemănări cu articole pe care le-au văzut în presă.

Băncile insistă în general că oamenii care cad pradă și în cele din urmă consimt la înșelătorii trebuie să suporte singuri pierderile suferite. Totuși, sofisticarea tot mai mare și dimensiunile acestor escrocherii încep să dea naștere la o reevaluare. Victimele unor escrocherii elaborate, precum Carter, susțin că ar trebui să fie rambursați de băncile care au permis tranzacții suspicioase. Băncile, de partea lor, încep să susțină că o parte din răspundere ar trebui să cadă asupra firmelor de internet care găzduiesc website-urile escrocilor și care permit plățile.

În septembrie, un grup de bănci mari și de organizații de protecție a consumatorilor din Marea Britanie a publicat un proiect de cod voluntar pentru industrie, spunând că victimele „fraudelor legate de plățile autorizate prin card bancar” ar trebui să fie rambursate în unele circumstanțe. Această escrocherie implică înșelarea oamenilor să facă plăți din conturile lor în conturile escrocilor, adesea folosind mesaje false de la poliție sau de la autoritățile fiscale. Atunci când băncile și consumatorii au luat cu toții măsurile adecvate pentru a preveni asemenea escrocherii, ideea este că clienții ar trebui să fie rambursați.

Asta este foarte bine, dar de unde ar trebui să vină aceste sume? Băncile pur și simplu nu vor să scoată bani. Ideile de până acum includ acoperirea pierderilor din amenzile aplicate firmelor financiare care fac prea puțin ca să oprească asemenea escrocherii, perceperea unei mici taxe pe plățile mari bancare pentru a constitui un fond, precum și o schemă de compensare finanțată de contribuabili similară cu cea pentru delictele cu violență. Între timp, dacă lucrurile par prea frumoase să fie adevărate, probabil că așa este.

Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Înșelându-l pe Ion cel cinstit”