De ce sunt atât de populare argumentele împotriva imigrației

Reacția

85
12 minute de lectură

Dar puternic exagerate

Foto: Getty Images / Guliver

PENTRU A ÎNȚELEGE de ce oamenii se opun imigrației, merită să vizitați Tilbury, un oraș-port de lângă Londra. Circumscripția parlamentară locală, Thurrock, este în proporție de 81% formată din britanici albi. Mulți locuitori s-au mutat aici de la Londra, pe măsură ce capitala se umplea de imigranți și prețurile locuințelor creșteau dramatic. Populația de britanici albi ai Londrei a scăzut de la 60% la 45% într-un singur deceniu, între 2001 și 2011. Unii albi s-au mutat deoarece și-au vândut apartamentele pentru sume frumoase și au cumpărat case mai arătoase cu grădini, departe de centru. Altora nu le-a plăcut să fie o minoritate în orașul în care au crescut.

În timpul campaniei pentru referendumul pe Brexit, în 2016, partizanii Brexit-ului au susținut că ieșirea din Uniunea Europeană este singura cale pentru Marea Britanie ca să recâștige controlul frontierelor sale. O proporție mare de 72% de alegători din Thurrock au votat pentru ieșire. Majoritatea nu detestă străinii, dar mulți se simt împinși la zid și nerespectați. „Noi suntem englezi, nu britanici. Dacă spui că ești englez, aparent ești rasist”, spune Trish Byne, care conduce un magazin de tatuaje și piercing la Tilbury, împreună cu soțul ei, Tony. „Oamenii indigeni din Marea Britanie sunt ignorați”, spune Tony. „Drepturile minorităților sunt mai importante.”

„Suntem pentru imigrație. Dar pentru o imigrație controlată”, spune Trish. Ea vrea ca imigranții să se integreze, dar se teme că mulți încearcă „să-și impună cultura și limba, și religia”. Ea nu menționează nicio experiență personală neplăcută, dar spune: „La Londra, am văzut videouri pe YouTube cu străzi unde englezii nu pot merge din cauza legii Sharia”. Despre refugiați, adaugă: „Nu știi ce au în rucsac oamenii ăștia veniți cu bărcile, ar putea fi arme teroriste. Asta nu înseamnă că trăiesc într-o lume închipuită; asta am auzit de la oameni care lucrează în docuri.”

Am să le fac un hatâr verilor mei

Scriitori preocupați precum Paul Collier și David Goodhart susțin că dacă prea mulți imigranți sosesc prea repede, asta afectează comunitățile și impune o schimbare culturală nedorită asupra localnicilor. Goodhart se plânge că politicienii liberali pun un preț prea mic pe opiniile oamenilor cărora le plac lucrurile așa cum erau. Acest argument ar trebui luat în serios – pentru unii oameni, orice schimbare culturală este ca o amenințare. Cei în vârstă se adaptează cel mai greu. „Eu m-am născut aici și era un sat minunat. Acum este o junglă de beton și nici măcar nu mai poți auzi oameni vorbind engleză – e groaznic”, spune Ann Hoyle, în vârstă de 76 de ani. Dar multe lucruri de care se tem alegătorii referindu-se la imigranți nu sunt adevărate, iar unele dintre obiecțiile lor pot fi contracarate, până la un punct, cu politici mai înțelepte.

Indiferent ce a văzut Trish online, nu există străzi din Londra unde localnicii să nu poată să meargă. Terorismul islamist este un motiv de îngrijorare, dar trebuie văzut în perspectivă. Teroriștii au ucis șase oameni pe an în Marea Britanie în deceniul de până la 2017. Un britanic poate fi lovit de opt ori mai des de un fulger (deși probabilitatea să moară din asta este doar de jumătate). Probabilitatea ca tinerii britanici și americani de sex masculin și născuți acolo să comită delicte comune violente este mai mare decât în cazul tinerilor imigranți de sex masculin.

În toate democrațiile bogate, localnicii se plâng că imigranții secătuiesc statul de asistență socială. „Dacă merg la doctor, trebuie să plătesc. Străinii vin și li se plătesc nașterea copiilor și operațiile. Ar trebui să fie și ei puși la plată. Dacă nu pot, să fie trimiși înapoi de unde au venit”, spune Joan Smith, o doamnă de 73 de ani din Tilbury.

Din nou, imaginea aceasta nu este una corectă. Imigranții plătesc impozite. În țările cu piețe ale muncii flexibile și cu state ale bunăstării cumpănite, precum America și Marea Britanie, ei își achită costurile, în general, spre deosebire de autohtoni. Pe parcursul vieții, un imigrant tipic din Europa în Marea Britanie se poate aștepta să plătească cu 78.000 de lire mai mult ca impozite, decât primește ca beneficii.

Imigranții sunt o povară doar atunci când politicile țării-gazdă îi pun în această situație, făcând să fie prea ușor să ceară asistență sau prea greu de muncit. Suedia a luat ambele aceste măsuri cu azilanții în timpul crizei migranților din 2015-2016, sufocându-i cu lucruri gratuite, dar forțându-i să nu muncească perioade îndelungate. Nu a fost sustenabil, iar guvernul a redus fluxul de refugiați, astfel că din șase sosiți doar unul a rămas.

Cea mai simplă cale de a te asigura că imigranții nu abuzează de orice beneficiu dat este de a-i face să nu se califice pentru el timp de cinci sau zece ani, sau permanent. „Construiți un zid în jurul statului de asistență socială, nu în jurul țării”, avertiza regretatul economist William Niskanen. În Emiratele Arabe Unite, unde imigranții nu au acces la ajutoarele de stat și nicio șansă să obțină cetățenia, cetățenilor nu pare să le pese de faptul că sunt depășiți în proporție de nouă la unu de muncitorii străini.

O altă temere, că imigranții vor fura locurile de muncă de la localnici, este la fel de răspândită pe cât pare de logică. „Imigranții din construcții sunt muncitori mult mai buni decât englezii, care vin târziu la lucru și pleacă devreme”, spune Danny Proctor, care gestionează proiecte de construcții la Tilbury. „Străinii nu sunt așa de leneși. Am mulți zidari din Lituania și Polonia. De 20 de ani sunt cei mai buni muncitori.” Un zidar englez care l-ar asculta pe Proctor ar putea să dispere. Dar oferta de locuri de muncă nu este fixă. Imigranții cheltuiesc bani, nu doar îi câștigă, creând astfel o cerere mai mare pentru forța de muncă a altor oameni. Imigrația mărește ușor salariile majorității muncitorilor autohtoni. Numărul relativ mic de perdanți ar putea fi compensat de câștigurile mult mai mari care le revin imigranților înșiși.

Banca Mondială le recomandă guvernelor să înlocuiască cotele de vize cu impozite, pentru a reglementa fluxurile de imigrație. Ele ar putea face asta printr-o suprataxă pe veniturile imigranților sau prin alte mijloace. Ar putea să aloce veniturile astfel obținute pentru o cauză populară, cum sunt pensiile sau îngrijirile medicale, sau să le trimită direct banii cetățenilor. Cu cât mai mulți imigranți vor admite, cu atât mai mare va fi câștigul. Asta i-ar putea face pe autohtoni să vadă în imigrație mai degrabă o oportunitate decât un pericol.

William Bourke de la Sustainable Australia, un partid care face campanie pentru reducerea imigrației, susține că a-i lăsa să vină pe prea mulți imigranți duce la suprapopulație, aglomerație, prețuri mari pentru locuințe și stres de mediu. „Pe măsură ce oamenii se mută din lumea în dezvoltare spre cea bogată, ei se mută de la o amprentă mică de carbon la una mare.”

Ideea că Australia este suprapopulată pare absurdă. Câmpiile pustii din Dakota de Nord sunt de trei ori mai populate. Dar imigrarea spre lumea bogată este foarte concentrată. Nou-veniții se îndreaptă spre cele mai dinamice orașe, unde toată lumea vrea să trăiască și ea. Aglomerația și prețurile mari la locuințe sunt mari probleme în locuri ca Sydney și Londra, dar ele pot fi rezolvate prin politici mai bune. Regulile de zonare, restrictive, sunt cele care contribuie mai mult la umflarea prețurilor la locuințe decât imigrația. Orașele ar putea găzdui mult mai mulți oameni dacă ar putea construi pe verticală. Iar impozitele imigranților ar putea acoperi costul drumurilor suplimentare și al liniilor de metrou necesare.

Impactul migrației asupra schimbărilor climatice este probabil mic. Imigranții care scapă de sărăcie ar putea emite mai mult carbon, dar este grotesc să susținem că ar trebui să rămână săraci din această cauză. Și există două contraargumente. Întâi, migrația stimulează cercetarea științifică, ceea ce va contribui la reducerea încălzirii globale. Un indian în America de Nord are de 28.000 de ori mai multe șanse să ceară un patent la oficiul de mărci și invenții decât în India.

În al doilea rând, migrația determină scăderea fertilității. Imigranții din țările sărace spre cele bogate nu mai doresc să aibă șapte copii. Ei vor ca odraslele lor să meargă la facultate, așa că au familii mici. Femeile etnic somaleze au, în medie, 6,2 copii în Somalia, dar doar 2,4 în Norvegia. Permițându-se o migrație mai mare spre țările bogate, s-ar reduce populația globală viitoare, făcând ca problemele de mediu să fie mai ușor de rezolvat pe termen lung.

Unii oponenți ai imigrației se frământă că asta va spori inegalitatea. Ei consideră că este injust ca oamenii din locurile sărace să vină în cele bogate pentru a lucra ca servitori. Dar dacă imigranții ar gândi așa, ei nu ar veni. Muncitorii dintr-o țară săracă, cei care încep de jos într-una bogată, vor face, din punct de vedere statistic, noua lor țară să fie mai inegală. Prin mișcarea lor, ei vor reduce însă inegalitatea globală.

O temere mai profundă este că migrația în masă ar putea să submineze trăsăturile care fac lumea bogată să fie bogată, cum sunt instituțiile bune și statul de drept. Mulți imigranți vin din țări cu guverne cumplite, corupte. Să presupunem că un număr suficient de mare dintre aceștia ar veni ca să înlocuiască normele, să zicem, ale Japoniei, cu cele din Haiti…

Scepticii în privința imigrației citează multe anecdote alarmante. Membrii bandelor organizate mexicane vând droguri în America. O bandă de bărbați britanici de origine pakistaneză au abuzat sexual sute de tinere albe în Yorkshire. Guvernul chinez îi spionează pe studenții chinezi din străinătate, pentru a se asigura că nu spun nimic nelalocul lui despre democrație sau Taiwan.

Foto: Getty Images / Guliver

Dar dacă facem un pas înapoi, apare o imagine mai plină de speranță. Populația Americii a crescut de 60 de ori din 1800. Ea a absorbit imigranți din Rusia țaristă, Germania hitleristă, Vietnamul lui Ho Și Min și din aproape toate celelalte dictaturi din ultimii 200 de ani, fără să își piardă sufletul democratic. Dimpotrivă, imigranții se îndreaptă spre America deoarece ei preferă instituțiile acesteia celor de acasă.

Din majoritatea punctelor de vedere, imigranții din Statele Unite se integrează mai bine ca oricând. Rata lor de șomaj este neglijabilă, de 3,5%, mai scăzută decât pentru nativii americani. Doar jumătate dintre imigranții din prima generație vorbesc engleza „foarte bine”, dar în a doua generație engleza domină chiar printre hispanici, care sunt înconjurați de alți vorbitori de spaniolă. Doar 6% din imigranții hispanici din a doua generație vorbesc preponderent spaniola. La a patra generație, jumătate din cei cu strămoși hispanici sunt atât de bine integrați, încât nu se mai identifică drept hispanici.

Succesul Americii în absorbirea imigranților este remarcabil, dar în ultimele decenii el a fost depășit. Proporția populației care este născută în străinătate este mai mare în Australia (29%), Noua Zeelandă (24%) și Canada (21%), decât în Statele Unite (14%). Niciunul dintre acești noi magneți ai imigrației nu are un sistem perfect pentru imigrație. Dar toate aceste state combină deschiderea cu ordinea, selectând imigranții pe care îi vor, procesându-le vizele rezonabil de repede și excluzându-i pe imigranții neautorizați destul de eficient.

Australia demonstrează că o democrație bine condusă poate fi de două ori mai deschisă față de imigranți decât America, situându-se totuși cu zece locuri mai sus în Indicele Dezvoltării Umane al ONU. Singapore, unde 45% dintre rezidenți s-au născut în străinătate, arată că un oraș-stat bine condus poate fi și deschis. Ar fi neînțelept să se deschidă porțile brusc și complet. Dar țările se pot deschide un pic și să vadă cum merge. ■


Acest articol a apărut în secțiunea Special report din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Frica de necunoscut”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele