De ce țări ca Argentina și Turcia își fac griji despre ratele lor de schimb

Monedele slabe stimulează exporturile. Dar ele cresc și inflația și povara datoriilor deținute în devize străine.

36
5 minute de lectură

IMAGINAȚI-VĂ cum ar fi ca Milton Friedman să fie pus în fruntea unei bănci centrale, doar ca să fie demis pentru că a mărit masa monetară prea repede. Sau ca Robert Shiller, laureatul Nobel și autorul „Exuberanței iraționale”, să primească un post similar, doar ca să plece după ce a permis ca bula bursieră să se umfle. Acesta este genul de ironie care a însoțit demisia sub presiune a lui Federico Sturzenegger din funcția de guvernator al băncii centrale a Argentinei pe 14 iunie, o victimă a tulburărilor crescânde de pe piețele emergente.

Sturzenegger a fost profesor la Universidad Torcuato Di Tella din Buenos Aires. Cea mai citată lucrare a sa sublinia că politica monetară declarată este adesea un ghid înșelător pentru politica reală. Multe țări pretind că își lasă moneda să floteze liber, dar, de fapt, „intervin recurent pentru a-și stabiliza ratele de schimb”. Acțiunile le dezmint adesea cuvintele.

Sturzenegger și-a pierdut slujba, în mare parte, pentru același lucru. Piețele financiare s-au chinuit să pună de acord declarațiile sale privind moneda cu modul său de a o gestiona, erodându-i credibilitatea. După ce Argentina a fost de acord cu un împrumut de 50 de miliarde de dolari la FMI, el a spus că va interveni pe piața valutară doar „în situații disruptive”. Dar atunci când au apărut noi presiuni asupra pesoului, el a reluat vânzările de rezerve valutare, care au scăzut cu 665 de milioane de dolari pe 12-13 iunie. Pe 14 iunie a renunțat la luptă, permițând monedei să piardă 5,3% față de dolar, iar ziua s-a încheiat cu plecarea sa.

De ce își fac decidenții politici atât de multe griji în privința ratelor de schimb? O monedă slabă, la urma urmelor, face ca exporturile și activele unei țări să fie mai competitive. Și atunci când are loc o fugă de capital, poate fi mai bine să lași moneda să scadă decât să mărești dobânzile (și să sufoci creșterea), în efortul de a menține rata de schimb stabilă.

Un motiv de îngrijorare este inflația. Monedele mai slabe sporesc costurile importurilor, punând în pericol stabilitatea prețurilor. Prăbușirea lirei turcești, de pildă, a împiedicat lupta împotriva inflației, într-o țară unde prețurile răspund repede la slăbiciunea monedei. Ca reacție, banca centrală a Turciei, ca și cea a Argentinei, a fost forțată să ridice dobânzile dramatic, în ciuda opoziției lui Recep Tayyip Erdogan, care dorește să fie reales președinte.

Potrivit Capital Economics, condițiile financiare din ambele țări s-au înăsprit mai tare anul acesta decât au făcut-o în aceeași perioadă a lui 2013, anul lui „taper tantrum[1], când Federal Reserve din SUA a spus că, în cele din urmă, va încetini ritmul ușurării sale cantitative (quantitative easing). În multe alte țări, totuși, criza de furie (tantrum) de anul acesta nu este încă la fel de rea ca predecesoarea ei. Moneda braziliană a scăzut cu 9% de la mijlocul lui aprilie. Banca centrală s-a abținut însă să ridice ratele dobânzilor, insistând că nu există „o relație mecanică” între șocurile recente și politica monetară.

Un alt motiv de îngrijorare în privința ratei de schimb este datoria; o monedă mai slabă face ca datoriile deținute în dolari sau euro să fie mai greu de plătit. Potrivit Institutului de Finanțe Internaționale, datoria în devize străine combinată a Guvernului Argentinei și a companiilor nefinanciare depășește 50% din PIB. În Turcia, raportul este de 47%. Dar această povară este modestă în alte țări. Ea reprezintă mai puțin de 25% din PIB-ul Mexicului și Africii de Sud, mai puțin de 20% în Brazilia și Malaysia și aproape 10% în India, China și Thailanda.

În Indonezia, atât inflația (3,2%), cât și cuantumul datoriei în devize străine (19% din PIB) sunt mici. Cu toate acestea, banca sa centrală a ridicat ratele dobânzilor de două ori în luna mai pentru a stabiliza rupia. Țara, încă bântuită de coșmarul crizei financiare asiatice, asociază devalorizarea monedei cu clătinarea economiei. Și ca alte piețe emergente, ea se teme că slăbiciunea monedei poate să se hrănească din sine însăși, deoarece devalorizările alimentează speculații despre alte devalorizări.

Aceasta este probabil genul de „situație disruptivă” la care se referea Sturzenegger atunci când a postulat excepțiile la regula sa privind non-intervenția. El a fost poate nenorocos că o atare situație a apărut atât de repede după ce promisese să nu intervină: scăderea dramatică a pesoului argentinian pe 11 iunie a fost exacerbată de semnalele dure ale Federal Reserve, după reuniunea sa de la 12-13 iunie. Pe piețele emergente, politica valutară poate să fie complicată – nu în ultimul rând datorită cererii piețelor financiare pentru simplicitate.

Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie a ediției tipărite a The Economist sub titlul „Fed și Federico”.

Din The Economist, tradus de Roxana Dascălu, publicat sub licență. Articolul original, în engleză, poate fi găsit pe www.economist.com.

[1] Taper tantrum = termenul folosit pentru creșterea bruscă a randamentelor la titlurile de valoare ale Trezoreriei SUA din 2013, care a rezultat din recurgerea de către Federeal Reserve la o diminuare (tapering), pentru a reduce treptat cantitatea de bani pe care o introducea în economie. Taper tantrum (panica diminuării) s-a produs atunci când investitorii s-au panicat ca reacție a acestui anunț al diminuării și și-au scos repede banii de pe piața titlurilor de valoare, ceea ce a dus la o creștere drastică a randamentelor titlurilor de valoare.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele