Anul 2008 a fost un an relaxat pentru finanțele statelor din regiunea central și est-europeană. Economiile regiunii au crescut mai lent, iar toate statele au menținut o distanță prudentă față de limita de 3% de deficit impusă de criteriile de la Maastricht. În România însă, amplitudinea deficitului bugetar după primele opt luni ale anului semnalizează pericolul de a depăși optimul fiscal al Uniunii Europene, iar costul cosmetizării ar putea fi, ca de obicei, un recul al investițiilor, veste proastă pentru economie.

La finalul lunii august, tendința nefavorabilă a încasărilor și a cheltuielilor bugetare remarcată încă din primele luni ale anului devine o certitudine. Deficitul atinge 14,6 miliarde de lei, respectiv 1,54% din PIB, cea mai mare valoare înregistrată în perioada post-criză. Cifrele sunt îngrijorătoare deoarece se apropie, în vremuri de expansiune economică, de valoarea nominală a deficitului bugetar întâlnită în cea mai intensă perioadă de criză, în anii 2009 și 2010, când produsul intern brut (PIB) scădea cu aproape 7%.

Un deficit bugetar atât de ridicat este în neconcordanță cu perioada de ascensiune economică. Teoria economică ștampilează această evoluție periculoasă a deficitul bugetar, care se amplifică exact atunci când economia livrează bani bugetului, numind-o politică prociclică. Motivul îngrijorării are rădăcini în istoria recentă, în evoluția economiei românești înainte de criză, când statul a turnat gaz pe foc, obținând rate ridicate de creștere economică, dar care au ca efect creșterea inflației și a dobânzilor. Prudența impune ca, în perioadă de creștere economică, finanțele unei țări să se axeze pe investiții în infrastructură și pe crearea unui mediu propice pentru mediul de afaceri, iar soldul bugetului general consolidat să fie apropiat de zero, poate chiar pozitiv. În acest fel se asigură resurse necesare la dispoziția statului pentru a stimula economia în perioada inevitabilă de recesiune.

Pericolul se răsfrânge pe diverse canale deopotrivă asupra buzunarelor oamenilor și afacerilor românești. Politica fiscal-bugetară prociclică este cea care determină atât creșterea ratelor dobânzilor, cât și creșterea prețurilor, așa încât intensificarea inflației până la 5,1% în august poate fi și ea un semnal de alarmă. Desigur, ipoteza ca inflația să fi fost provocată de evoluția prețului petrolului și a altor prețuri externe este parțial corectă, dar nu acoperă fenomenul, așa cum preferă să considere autoritățile. Cu aceeași creștere de prețuri la petrol și combustibili se confruntă și celelalte state membre ale UE, iar inflația medie în UE este de 2,1%, față de 5,1% în România. Cu o creștere economică ridicată, superioară potențialului teoretic de creștere a economiei românești – având în vedere forța de muncă și capitalul existent în economie –, orice stimul fiscal se transformă imediat în inflație și în depreciere a monedei. Sumele aruncate de stat în economie, anume 14,6 miliarde de lei în primele opt luni ale anului și circa 28 de miliarde până la sfârșitul anului, ajung în buzunarele oamenilor sau în conturile firmelor și creează cererea suplimentară de consum, care, pe termen scurt, se acoperă parțial din importuri și parțial se erodează ca urmare a creșterii prețurilor. Însă oferta de bunuri și servicii este rigidă pe termen scurt, ceea ce înseamnă că producătorii autohtoni nu pot majora atât de repede producția internă de bunuri. Cu alte cuvinte, un producător intern de pantofi, de exemplu, nu poate majora imediat producția de pantofi, auzind că vor fi mai mulți bani în economie, ceea ce va angrena o cerere mai mare pentru pantofii produși de către acesta. Respectivul producător nu poate găsi atât de repede forță de muncă, noi mașini și utilaje pentru extinderea producției și nici capital de lucru pentru materii prime suplimentare. În schimb, acești producători și vânzători vor majora imediat prețurile. O altă parte a consumului suplimentar va fi satisfăcută din import, iar importurile suplimentare vor pune presiune pe cursul de schimb.

Astfel, vedem o inflație anuală de circa 5% și o depreciere a cursului de schimb de circa 1,4%, adică circa 65 de bani adăugați la fiecare euro pe care trebuie să îl plătim și pe care îl regăsim aproape în orice factură.

La nivel european, principalele cifre fiscal-bugetare situează România în topul țărilor cu politici economice riscante, prociclice. Astfel, cu un deficit prognozat de 2,97% din PIB pentru 2018, România se situează în top 3 al celor mai indisciplinate țări din UE. În luna august 2018, inflația anuală măsurată conform normelor UE a fost de 4,7%, ceea ce ne-a așezat pe locul întâi la nivel european la creșterea prețurilor. Inflația a fost astfel mai mult decât dublă față de media UE, de 2,1%, și media zonei euro, de 2%. Creșteri anuale de prețuri au fost înregistrate și în

Bulgaria (3,7%), Estonia (3,5%), Ungaria (3,4%), Slovacia (2,9%), Letonia (2,8%) și Franța (2,6%). Ratele dobânzilor în România sunt și ele în topul valorilor înregistrate în UE.

Veniturile bugetare totale au atins 176,4 miliarde de lei la opt luni, respectiv 18,7% din PIB, după ajustarea cu subvențiile de primite de la UE pentru agricultură, cu o ușoară creștere de circa 0,6% din PIB față de anul precedent. Veniturile totale rămân totuși cele mai scăzute din ultimii 11 ani (cu excepția anului 2017), dar și cele mai scăzute la nivel european (cu excepția Irlandei, dar cazul Irlandei este unul izolat, în care PIB-ul înregistrat este foarte ridicat ca urmare a activității multinaționalelor). Trebuie remarcat trendul general descendent al veniturilor publice, în totală discordanță cu nevoile din ce în ce mai mari de investiții și asistență socială. În 2015, veniturile totale ale bugetului general consolidat au fost de 21% din PIB, 19,4% în 2016 și 18% în 2017.

Îmbunătățirea veniturilor totale este efectul combinat al scăderii veniturilor fiscale și al creșterii contribuțiilor. Veniturile fiscale au ajuns la 12,9% din PIB în 2015, 12% din PIB în 2016, 10,7% din PIB în 2017 și 9,8% în 2018. Evoluția modestă a veniturilor fiscale în ciuda creșterii unor impozite (majorarea accizelor) și amânării reducerii cotei de TVA la 18%, conform promisiunilor electorale ale PSD, precum și accelerarea cheltuielilor sunt motive serioase pentru care Ministerul Finanțelor se uită la modalități de rotunjire a veniturilor, de exemplu cu banii de la companiile de stat, cu sumele ce trebuie transferate la Pilonul 2 de pensii sau prin amnistii fiscale. Tocmai de aceea, zilele acestea se discută intens despre o amnistie fiscală, prin care să încaseze ceva din datoriile istorice în schimbul anulării penalităților și a altor accesorii. Din păcate, un asemenea tip de amnistie care îi premiază pe rău-platnici are efecte negative asupra comportamentului de plată al bunilor contribuabili.

Evoluții nefavorabile se înregistrează și la impozit pe profit – a cărui pondere în PIB la 8 luni se reduce de la 1,4% în 2015 și 2016 la 1,2% în 2017 și 1,15% în 2018 – și la impozitul pe venit – care scade ca pondere în PIB de la 2,4% în 2015 și 2016 la 2,3% în 2017 și 1,6% în 2018. O creștere semnificativă se înregistrează la contribuții, care cresc de la 5,2% din PIB în 2015 și 2016 la 5,4% din PIB în 2017 și 6,8% în 2018, pe fondul revoluției fiscale și al creșterii salariului minim și a salariilor din sectorul public. Pachetul de modificări legislative care a vizat trecerea contribuțiilor de la angajat la angajator în paralel cu reducerea impozitului pe venit a fost benefic pentru bugetul de stat, conducând la venituri cumulate mai mari, întrucât elementele de impozitare cumulate sunt mai mari. Prin elemente de impozitare înțelegem atât baza de calcul, cât și cota de impozitare (cote cumulate ceva mai mici, dar bază mult mai mare).

Pentru cetățean însă, trecerea contribuțiilor de la angajat la angajator a însemnat o creștere a salariului pe hârtie de circa 36%, însă creșterea reală este de doar 8% (dacă scădem doar inflația). Dacă vrem să vedem exact cu cât a crescut bunăstarea, ar trebuie să scădem și costul generat de dobânzi mai mari pentru creditele ipotecare, rezultatul fiind unul cu minus. Paradoxal și îngrijorător, impozitarea salariaților devine principala sursă de venit a bugetului.

Deși cotele de TVA au rămas neschimbate față de anul trecut, încasările din TVA au scăzut de la 4% la 3,9% din PIB. Primele luni ale anului au înregistrat scăderi serioase la încasările din TVA, recuperate parțial în ultimele luni.

Evoluția încasărilor la accize arată că reintroducerea supraaccizei la combustibil nu s-a simțit decât în buzunarul cetățeanului, acolo de unde față de august 2017 s-a cheltuit mai mult cu 1,26 lei pentru fiecare litru de benzină. Performanța slabă a încasărilor din accize, mult sub creșterea consumului produselor accizabile, descrie un eșec al luptei cu evaziunea fiscală la aceste produse.

Nici absorbția fondurilor europene nu corespunde ofertei și așteptărilor. Conform datelor de pe primele 8 luni ale anului, din cei 8,18 miliarde de lei primiți de la Uniunea Europeană, doar 2,18 miliarde de lei sunt fonduri europene pentru coeziune. Diferența de 6 miliarde lei ar trebui scăzută din totalul sumelor primite de la UE, deoarece aceste sume sunt subvențiile pentru agricultori, neavând destinație finală bugetul de stat. Incepand cu anul 2017, MFP a introdus aceste cifre in buget pentru a crea falsa impresie ca absorbtia s-a imbunatatit.

Costul „scumpirii” banilor: 1,6 miliarde de lei

Cheltuielile bugetare s-au mărit continuu cu mult peste ritmul de creștere a veniturilor, ajungând la circa 197 de miliarde de lei, adică 20,8% din PIB, cu un punct procentual peste nivelul din 2016. O astfel de evoluție nu poate fi susținută la nesfârșit de bănci și investitori. Ca atare, dobânzile plătite de statul român pentru a susține traiul pe datorie au continuat să crească, odată cu creșterea datoriei publice și a deficitului bugetar. În primele opt luni ale anului, statul român a plătit dobânzi cu 21% mai mult față de perioada similară a anului precedent, adică o cheltuială suplimentară de 1,6 miliarde de lei.

O parte dintre aceste cheltuieli rigide sunt reprezentate de salariile din sectorul bugetar, salarii care au crescut cu 25% în primele opt luni ale anului (față de perioada similară a anului trecut) și cu 52% față de perioada similară din 2016. Creșterea acestor salarii, precum și efortul bugetar și al tuturor contribuabililor ar trebui să fie recompensat de o creștere a calității serviciilor publice. Acum ne aflăm în situația paradoxală în care salariul mediu în sectorul bugetar este cu 30% mai mare decât în sectorul concurențial, iar numărul de angajați în sectorul public s-a apropiat de cel înregistrat înainte de criză: în luna iunie 2018, numărul de posturi ocupate în instituțiile și autoritățile publice a fost de 1,22 milioane, adică cu doar 178.000 de persoane sub maximul atins în anul 2008.

Cheltuieli de personal la opt luni se află în ascensiune puternică, atingând 6% din PIB în 2018, față de 4,7% în 2015, 4,9% în 2016 și 5,2% în 2017.

Cheltuielile de capital au crescut ca pondere în PIB cu 0,3%, însă această evoluție este explicată de faptul că în lunile ianuarie și februarie a fost achiziționată tehnică militară. Dacă privim investițiile realizate de CNAIR, observăm că în primele opt luni ale anului au fost cheltuiți 861,2 milioane de lei, adică aproape aceeași sumă ca în perioada similară a anului trecut si sub jumătate față de anii precedenți.

O altă creștere notabilă se înregistrează la creșterea cheltuielilor cu dobânzile plătite la împrumuturile publice, ca efect combinat al creșterii ratelor dobânzilor și a deficitului. Creșterea ratelor dobânzilor are o componentă internațională, dar factorul determinant este politica fiscală laxă.

Deficitul structural, o noțiune abstractă pentru neinițiați, s-a amplificat îngrijorător și se va deteriora în timp din cauza costurilor viitoare legate de demografie, de îmbătrânirea populației deja observată de statistici și de creșterea costurilor serviciilor de sănătate. În perspectiva unei eventuale crize financiare, a unei recesiuni posibile în următorii ani, statul ar putea avea mari probleme cu finanțarea cheltuielilor sale din domenii esențiale pentru viața oamenilor. Exercițiul de a ține în frâu deficitul bugetar prin tăierea investițiilor are consecințe nefaste pentru evoluția economică viitoare și consumă din potențialul de creștere pe termen lung al economiei.