O sintagmă din ce în ce mai frecvent folosită în ultima vreme e aceea a „statului capturat”. O impun realitățile politice autohtone și internaționale, în condițiile în care se răspândește îngrijorător tendința partidelor aflate la putere, la noi ori aiurea, de a acapara instituțiile publice.

E la mijloc o ambiguitate de care politicienii cu înclinații autoritariste profită. În concordanță cu principiile firești ale democrației, majoritățile parlamentare rezultate din alegeri desemnează guvernele și fac numiri în funcțiile de conducere din piramida statului. Preiau astfel „controlul” asupra structurilor pe care legislația le plasează în subordinea sau sub autoritatea Legislativului și a Executivului. Tot în conformitate cu „filozofia” democrației, noii lideri de instituții sunt „în serviciul cetățenilor”, obligația lor fiind de a gestiona treburile statului în beneficiu general. Dar conducerea poate fi exercitată și abuziv, cu excese de multe feluri, de la micile aroganțe ale șefilor și șefuleților profitori, trecând prin forțări exagerate ale notei, până la extrema la care binele „public” e complet abandonat.

Atunci când lucrurile se petrec sub directivă politică, putem vorbi în asemenea situații despre „capturarea” statului. Desemnați de liderii naționali ai majorității parlamentare, apoi de cei guvernamentali, ministeriali, județeni, orășenești și comunali, șefii din întreaga piramidă doar se prefac – sau nici măcar! – că i-ar preocupa binele general și diriguiesc în beneficiul partidului sau partidelor la putere (bașca profitul personal!). Numirile în funcții au fost legale și conforme – să mai confirmăm o dată! – cu principiile democrației, dar, odată ce au fost „preluate”, instituțiile sunt deturnate de la rolul lor public, „în serviciul cetățeanului”, și reorientate în funcție de interesele politice – și de cele subsecvente, economice, financiare etc. – ale forței sau forțelor decidente.

Spațiul de ambiguitate despre care am vorbit ajunge să mascheze astfel abuzul, confiscarea și deturnarea: zonele instituționale „controlate” de parlament și guvern sunt „capturate” și puse în slujba unor interese personale, căci, chiar dacă au „preluat” conducerea în stat în mod corect, în urma alegerilor, politicienii și partidele rămân persoane și asocieri private. Instalate la putere, ele nu se metamorfozează în stat, au doar de îndeplinit roluri publice. Dacă vor legifera și vor guverna în interes propriu, nu general, atunci statul nu-și va mai îndeplini funcțiunile constituționale și legale, transformat fiind într-un instrument la dispoziția decidenților. Ei vor adopta reglementări care să-i favorizeze și vor conduce discreționar, manipulând jocul politic în așa fel încât să se mențină à la longue la guvernare. Complement inevitabil: vor limita marja de acțiune a opoziției, a presei, a societății civile, eventual reprimându-le. Aleși democratic, vor înlocui – de fapt – democrația cu interesul personal. Un fel de „mafie” care „capturează” statul și conduce pentru sine, escrocând societatea.

Atunci când „controlul” de acest fel e total, lucrurile sunt limpezi: se numește dictatură! Nu despre așa ceva discutăm în perioada actuală, cel puțin în context european sau euro-american. La anul 2018, după atâtea experiențe totalitare dezastruoase și după ce lumea occidentală a evoluat extraordinar în direcția drepturilor și a libertăților, nu mai pare posibilă instaurarea de dictaturi propriu-zise aici, în partea noastră de lume, și nici prin multe alte locuri de pe planetă (până la proba contrarie!; de sperat că nu va veni…). Până și în țări în care regimurile discreționare s-au perpetuat de multă vreme și unde n-a apucat să se constituie în modernitate și în postmodernitate o cultură democratică, dictaturile s-au „muiat” în ultimele decenii și în ultimii ani, au adoptat formule mixte, au înlocuit planificarea centralizată cu economia de piață, e drept că limitată, au slăbit chingile și au acordat drepturi și libertăți parțiale – vezi cazuri precum China, Cuba ș.a.

În Europa, până la granița de Est cu spațiul controlat de Rusia, nici măcar dictaturi „moi” nu mai sunt – ziceam – posibile: monopartite, strict centralizante, care să abolească libertățile individuale și dreptul de proprietate privată ș.a.m.d., însă politicienii fără scrupule n-au dispărut! Obligați de împrejurări, ei se repliază și recurg la strategii disimulate. Apasă adânc pe pedala discursurilor populiste pentru a câștiga alegeri și apoi, instalați la guvernare, trec la „confiscarea” statului, fără să încerce să instaureze dictaturi efective, fără să forțeze renunțarea la pluripartidism și la parlamentarism. Foarte avansat în Polonia și în Ungaria, fenomenul e prezent, la proporții mai scăzute, și în Cehia, Slovacia, Austria sau Italia. Întrucât în ciclul nostru de evoluție a civilizației vorbim despre „democrația liberală”, liderul autoritarist al Ungariei, Viktor Orban, folosește un termen care să justifice limitările impuse de guvernarea sa: „iliberalism”. Dar prefixul „i-” e negativ! Nu poți să afirmi și în același timp să negi libertățile, libertatea! E un nonsens, un pseudoconcept, o imposibilitate, o „struțo-cămilă” (recurgând la minunata combinație absurdă a lui Cantemir)! Pe scurt: nu mai mult decât o ticăloasă „șmecherie” terminologică. Democrația cu „stat capturat” nu mai e tocmai democrație…

La noi întâlnim situația cea mai ciudată: majoritatea rezultată din alegerile din decembrie 2016 a declanșat pe față ofensiva pentru „acapararea” statului, dar președintele, opoziția, sistemul judiciar și alte instituții cu autonomie de decizie, plus societatea civilă rezistă de peste un an și jumătate, drept care suntem în continuare o democrație funcțională, cu precizarea că unii se chinuie din răsputeri s-o ciuntească!