La plecarea Regelui…

După spectacole şi expoziţii – obligatoriu, şi despre cărţi recente!

51
7 minute de lectură

Premize, mai întîi. Minus fluxul noutăţilor editoriale, care constituie aşa-numita „cultură scrisă”, producţia artistică autohtonă poate fi urmărită într-un hebdomadar, măcar în linii mari, căci media săptămînală a premierelor şi a vernisajelor nu e foarte ridicată (avînd în obiectiv mai ales piaţa bucureşteană; exemple de prin alte părţi – în funcţie de traseele prin ţară şi de reprezentaţiile descinse la festivalurile din Capitală). Pe cînd cărţile noi care apar continuu sînt atît de numeroase, cîteva mii pe an, încît n-ar putea fi inventariate individual nici măcar de cel mai performant, mai atent „observator cultural”, dacă ar exista!

De unde criteriile pe care le voi aplica. Primul: voi semnala doar titluri ale unor autori români, nu doar literare, ci privitoare şi la celelalte arte ori din domeniile zise „socio-umane”. Al doilea: nici aşa, lăsînd la o parte traducerile (poate cu excepţii relevante pentru evoluţiile culturale de la noi), e imposibil să cuprinzi integral producţia editorială curentă, drept care voi furniza doar exemple „prin sondaj”; dar… Al treilea criteriu: …nu la-ntîmplare, ci în grupaje coerente, care să încerce – totuşi! – să dea o imagine a situaţiunii din domeniu. în alternanţă cu alte recenzii de expoziţii şi spectacole…

Azi – despre o singură carte, foarte-foarte specială.

Elegie regală

Regele Mihai s-a stins din viaţă pe 5 decembrie 2017. Funeraliile sale de pe 16 decembrie, la care au participat capete încoronate şi reprezentanţi ai multor familii imperiale, regale, artistocratice din Europa și din lume, ne-au emoţionat pe toţi. După foarte scurt timp, în februarie-martie – „fe-martie”, cum se glumea cîndva –, a apărut o Elegie pentru Mihai semnată de Ion Vianu (Editura Polirom, 2018, 102 p.; la caseta redacţională e indicat „bunul de tipar” în februarie): o carte mică, subţire, în format „poche” („de buzunar”), cu circa 90 de pagini de text propriu-zis, dar cules cu litere mari, deci probabil că vor fi fost doar cîteva zeci de mărimea standard a hîrtiei de scris.

O – într-adevăr – elegie; sau un recviem; sau o rememorare şi o reflecţie din categoria pe care Freud a numit-o cîndva „travail de deuil”, perioada şi efortul de asimilare a pierderii unei fiinţe iubite, apropiate, importante. Aşa a fost Regele Mihai pentru un mare număr de români; şi – fireşte – şi pentru Ion Vianu, care a simţit nevoia să scrie despre el în zilele şi săptămînile de după dispariţie. Emigrat în 1977 în Elveţia, Ion Vianu a simţit în felul său, foarte personal, proximitatea Regelui aflat tot acolo în exil, pe malul Lacului Leman, la nici 40 de kilometri distanţă în linie dreaptă (Morges-Versoix). Fiu al lui Tudor Vianu, Ion îl văzuse încă de pe cînd avea doar 8 ani pe foarte tînărul Mihai, de nici 20, la Zamora, în zona Sinaiei şi a Buşteniului, unde el, Monarhul se retrăgea pe domeniul Peleş şi se plimba prin împrejurimi, iar familia Vianu – de fapt pe ramura bunicilor – avea o vilă de vacanţă. Astăzi octogenar (era cu aproape 13 ani mai mic decît Regele, născuţi, ambii, în aprilie, în 1921 şi în 1934), psihiatru prin studii – apropo şi de Freud! –, Ion Vianu a revenit în România după căderea regimului comunist şi s-a dedicat scrisului, cu o operă de senectute deja impunătoare, compusă din romane, eseuri şi proză memorialistică. Avusese antecedente de juneţe, dată fiind şi atmosfera de familie, a publicat două cărţi înainte de a se exila, una cu eseuri şi cealaltă de specialitate medicală, dar acum, de circa un deceniu şi jumătate, doar asta face, scrie, reflectează asupra lumii şi asupra vieţii, a sa şi a celor din jur, a noastră, a tuturor. Şi asupra celei a Regelui, de bună seamă! încît opusculul omagial de acum are toate justificările.

Să spun din start: e un text extraordinar, plin de miez, elegant şi în acelaşi timp foarte ataşant, profund emoţionant. Ion Vianu trece cu uşurinţă, fără strategii de „compoziţie”, de la consideraţiuni generale despre Rege la amintiri personale, reconstituie scene, face analiză psihologică, politică, istorică, deduce, speculează, deviază liber pentru a-şi mai reaminti o clipă, o imagine, un sentiment care revine acum cu putere, sub emoţia provocată de moartea Regelui. Se vede că paginile sînt scrise „la cald”, fără reveniri pentru ajustări, dar calitatea umană, intelectuală, ultimamente stilistică a autorului dă oricum frazelor supleţe, fineţe, forţă de impact.

Sînt – totuşi – patru secvenţe, delimitate doar cronologic: I – evocarea anilor de dinaintea abdicării forţate şi a plecării Regelui în exil; II – perioada de după 1947, schiţată rapid pînă în 1977, cînd şi Ion Vianu ajunge în Elveţia, apoi continuată pînă în 1989; III – anii postcomunişti, revenirea dificilă a Regelui în ţară, prezenţa sa aici, din ce în ce mai impunătoare, constituirea mitului, boala, moartea; şi IV – schiţă finală de portret. Peste tot – amintiri, observaţii, idei interesante, tuşante, percutante, într-o scriitură pe care o putem fără rezerve numi „inspirată”. Amintirile copilului care-l vede pe Rege trecînd pe stradă, zilnic, singur la volanul maşinii, încît devine parcă un ritual, un secret al său, al băieţelului, o „legătură tainică” (p. 22), sînt adînc mişcătoare. 1941, 1942… – anii războiului, cu atmosfera lor grea, cu îngrijorările familiei, completate de memorialist cu datele de context istoric. Apoi pasajul către preluarea totală a puterii de către comunişti, cu eforturile Regelui de a rezista, de a împiedica inexorabilul. Scene din exil, vizite la vila regală de la Versoix, alte întîlniri pe teme politice şi legate de drepturile omului, o cină în cerc restrîns, singura ocazie în care Ion Vianu l-a văzut pe Mihai dîndu-şi jos haina şi – într-un fel – masca regală, devenind apropiat, colocvial, cum avea să mai fie surprins o dată de către autorul nostru, aflat atunci el la volan, în timp ce Mihai traversa o stradă eleveţiană, vesel, rîzînd, conversînd degajat cu o persoană. în rest – sobrietatea taciturnă pe care i-o ştim, demnitatea excepeţională a Regelui cu un destin atît de trist. Din loc în loc – portrete creionate cu un soi de emoţie curajoasă, atingînd pe alocuri note de poveste, aproape epopeice.

Şi finalul cărţii, cutremurător: „Va trece vreme. Dacă vom mai exista ca popor, ca naţiune, amintirea Lui va dăinui. Micile şi marile combinaţii destinate să-i manevreze numele şi reputaţia vor fi date uitării. Va rămîne o piatră de mormînt sub care zace un trup. Viaţa lui în nobilă neputinţă românii o pot înţelege şi iubi. Acest sentiment descurajant de frumos este aproape indestructibil” (p. 97)…

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele