Despre orbire la PNL și USR PLUS

156
5 minute de lectură

Două narative se confruntă azi pe scena politico-mediatică și într-o măsură importantă prin intermediul influencer-ilor de pe rețelele sociale.

Primul, plecat de la USR: PNL și PSD sunt parte a unui „blat” politic, prin care declanșează alegerile anticipate, dar păstrează alegerile locale într-un singur tur. Scopul este împărțirea sferelor de influență în planul administrațiilor locale și eliminarea din joc a adversarului comun, USR, singurul partid cu adevărat reformist de pe scena politică.

Al doilea, plecat de la PNL: USR PLUS nu-și dorește, în realitate, alegeri anticipate, înspăimântat de sondajele care arată o scădere a cotei sale electorale, în paralel cu un avans confortabil al PNL, care ar putea chiar să guverneze singur.

Ciocnirea acestor lozinci a luat locul, în bună măsură, competiției cu ceea ce până mai ieri constituia adversarul comun, PSD – un partid care, așa cum s-a putut constata în ultimele săptămâni, se bucură încă de o bază parlamentară solidă, pe care știe să o folosească în avantaj propriu.

Ambele narative, cel al USR PLUS și al PNL, conțin anumite doze de adevăr, de exagerare, de proces de intenție și de gândire partizană. Dar au ceva în comun: gradul de pericol la adresa stabilității și bunei guvernări viitoare.

Cine își imaginează că, după această perioadă a confruntării verbale, cele două formațiuni se vor putea așeza la masă pentru a discuta un proiect de guvernare eficientă pentru România trebuie să fie un romantic incurabil. De fapt, încă din lunile care au precedat alegerile prezidențiale, USR și PNL au trecut printr-un proces de alienare reciprocă, greu de surmontat chiar și după alegerile parlamentare, anticipate sau nu.

De fapt, problema e mai veche. Când PSD-ul lui Liviu Dragnea a început asaltul asupra justiției, cu celebra Ordonanță 13 din ianuarie-februarie 2017, USR a pornit o susținută campanie de opoziție online și s-a autoblocat pur și simplu în sălile parlamentului, atrăgând atenția opiniei publice asupra gravității situației – dar și afirmându-se ca principal opozant al PSD pe tărâmul legilor justiției.

PNL a primit acțiunea cu un amestec de invidie și deranj – acești învățăcei într-ale politicii tocmai le luaseră fața din punct de vedere mediatic și se lipiseră de minune de manifestațiile-mamut din februarie 2017. Asta, în timp ce anumite cadavre de prin dulapuri ar fi așteptat în liniște ca Dragnea să scoată castanele din foc cu mâna lui.

Referendumul pentru familie din 2018, ale cărui resorturi ar trebui cercetate mai în profunzime, a îndepărtat din nou cele două ramuri ale opoziției. USR s-a situat ferm împotrivă, plătind prețul unei diviziuni interne prin pierderea liderului fondator, Nicușor Dan. PNL a avut o atitudine ambiguă, dar mulți lideri centrali și locali s-au situat în tabăra pentru. Unii, din convingere. Alții, din calcul politic: în cazul trecerii referendumului, s-ar fi situat de partea victorioasă, în caz de eșec, ar fi fost eșecul lui Liviu Dragnea (cum s-a și întâmplat).

Au existat, este adevărat, momente în care PNL și USR PLUS s-au situat ferm de aceeași parte, cum a fost cel al referendumului pentru justiție declanșat de președintele Klaus Iohannis. Dar între cele două blocuri a domnit mai mereu o atmosferă de suspiciune.

Apropierea alegerilor locale ar fi trebuit, totuși, să deschidă o perioadă de apropiere și de efort comun pentru depășirea asperităților, în condițiile în care devine clar că doar cooperarea poate scoate PSD de la controlul administraților locale. Și, în mod concret, poate da perspectiva unei aplicări mai bune a planurilor de guvernare în următorii ani.

Nu se întâmplă așa. Pe zi ce trece, șansele unui proiect comun pentru schimbarea fundamentală a administrației locale românești se reduc văzând cu ochii.

Că orgoliul și orbirea sunt faze premergătoare sinuciderii politice o știm prea bine. PNL și USR PLUS sunt la un pas de a furniza opiniei publice dovada că nu se pot pune de acord în privința unui proiect național de anvergură. Pentru următorii ani, guvernarea va însemna șantiere uriașe, în plan local, național și european. Nimic nu arată că, odată ce nu s-a putut găsi cheia cooperării în plan local, se va putea lucra bine pe celelalte paliere.

Dar poate că semnalul cel mai dureros este îndepărtarea de aspirațiile societății sau ale acelei părți, europene și dinamice, care a apărat cu mâinile goale statul de drept și valorile europene, înfruntând viscolul în februarie 2017 și gazele lacrimogene în 2018. Și așteptând cu orele, la cozile din fața secțiilor de votare, în mai 2019.

Această parte a societății este fermentul și garantul reformelor care să plaseze România, în mod decisiv, în zona țărilor occidentale dezvoltate. Nu merită să i se întoarcă spatele.

Și probabil că memoria politică poate fi suficient de scurtă pentru a uita că, în 2016, asaltul antieuropean pus la cale de Liviu Dragnea și locotenenții săi a avut ca punct de plecare slaba participare la cele două rânduri de alegeri, locale și parlamentare. ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele