Dacă toată lumea cântă în franciză, cine mai compune?

24
7 minute de lectură

Am observat că toată lumea e înnebunită după cântatul în franciză. Concursurile de karaoke de la televizor zici că funcționează tot pe modelul corporațiilor care comandă marfă din China. Problema pe care o are însă rețeta corporatistă este că produsul care se mută din voce-n voce nu se mai „fabrică”. Asistăm la niște concursuri de imitație, nu de creație. Coveriștii nu riscă să devină un alt Hendrix, Joplin sau Morrison.  Chiar dacă atunci când te axezi pe produse „generice”, și nu pe unele care să rupă gura târgului, e greu să obții prima de succes menită să-ți asigure independența. Se poate înțelege oare că francizele, în orice formă, nu te îmbogățesc? Că tributul implică o formă de vasalitate?

Așadar, creativitatea e înlocuită cu amintirea ei, afișată cu mult marketing corporatist.  Iar într-o lume dominată de rețete corporatiste, ce substituie modul original de a face lucruri și educația adevărată cu disciplina, se vede că nu mai vine nimic din urmă. Puținele trupe din care mai răzbate autenticul umplu până la refuz stadioanele. Pe vremuri, ele cântau în teatre. Adică, erau multe trupe originale și un public ceva mai selectiv, care încerca să se „încarce” cultural de la mai multe surse și câștigurile erau asigurate din vânzările de bilete. Acum sunt puține și aleargă „consumatorii” după „furnizori”, invers decât se întâmpla în capitalismul clasic, iar veniturile se obțin din drepturi de autor ce depășesc viața acestora, ceea ce înseamnă că se mai și moștenesc.

În fine. Numai cine nu vrea nu observă că sex-simbolurile la care ne raportăm, de la Sharon Stone la Madonna, sunt la menopauză, iar trupele rock de la  AC /DC la Rolling Stones – în cărucior, deci mai mult se imită decât se creează cu ajutorul remake-urilor din cinematografie și al trupelor tribut.

Haideți să schimbăm însă unghiul pentru a deveni discuția completă. Degeaba sunt făcuți oamenii sclavi sau roboței cu supraîndatorare (via QE), dacă e ținut sus prețul activelor și al materiilor prime. Bogații vor vedea că au probleme cu exercitarea puterii pe care le-o dă avuția acumulată. De ce? Pentru că activitățile generatoare de profit vor fi supraevaluate. În ce sens? Cel care deține capitalul dorește să cumpere creativitate, pentru care plătește un preț de transfer pe relația profit-salarii, dar i se oferă în loc un mod de organizare corporatist.

Cu alte cuvinte, societatea e astfel construită, încât finanțatorul să ia de la angajat creativitate. Dar formele moderne de sclavagism au înlocuit-o cu clișee și marketing, în contextul în care au standardizat activitatea și au reprimat competiția pe fondul globalizării.

Creativitatea e subminată de politic și ajunge să fie supraevaluată din cauza barierelor fiscale puse. Ca urmare a acestora, toți producătorii de bunuri de larg consum încep să le fabrice în China comunistă, la aceeași calitate, ceea ce invalidează principiul „sunt prea sărac să cumpăr un lucru ieftin”.

Dar mai important este că ceea ce numim capitalism nu mai stimulează performanța. Pentru că principiile ce stau la baza funcționării societății sunt defecte. Lumea evoluează cu creativitate, libertate și alocarea capitalurilor pe criterii de piață, nu pe seama unui mod care le reprimă.

Nu modul de organizare trebuie să fie vioara (sau chitara!) întâi, ci creativitatea. Creativitatea și libertatea trebuie puse înaintea disciplinei. Principiile, în fața amenzilor. Nu ca în momentul de față, când observăm că efectul se substituie cauzei. Nu politicienii și corporațiile trebuie să fie stăpânii indivizilor, iar mâna invizibilă a pieței nu trebuie să fie înlocuită cu cea politizată, care redistribuie resursele.

Englezii au făcut un lucru foarte important. Educația primită în familie le-a indicat că se atentează la libertatea lor și atunci au părăsit UE în încercarea de a forța schimbarea paradigmei globaliste ce domină acum lumea. Înainte cei care protestaseră la adresa corectitudinii politice fuseseră americanii. Poate că în acest context se va atinge masa critică pentru a repune în drepturi meritocrația, productivitatea și piețele, în locul statelor sociale hrănite cu discreționarism, hazard moral și selecție adversă, ceea ce le apropie – pe seama conservării privilegiilor dobândite – mai mult de feudalism decât de socialism. 

În fine, într-o lume dominată de rețete corporatiste, care înlocuiesc modul original de a face lucruri și educația adevărată cu disciplina, se vede că nu mai vine nimic din urmă. Puținele trupe rock din care mai răzbate autenticul umplu până la refuz stadioanele, cum a făcut Metallica la București, și-s ținute ca sfintele moaște. În urmă cu mai bine de jumătate de secol, când astfel de trupe erau de 3-4 ori mai multe, din concurență s-a produs saltul cultural care acum e substituit cu istoria sa, în măsura în care îi mai ține sănătatea pe cei ce l-au produs ori dacă nu vin suplinitorii tribut.

Ați citit poate cum protesta Bob Dylan împotriva războiului declanșând o adevărată revoluție culturală. Acum, oamenii au devenit mai ușor de manevrat, sunt pe cale de a fi înregimentați precum roboții, chestiune care pare utilă din punct de vedere militar, dar nu contribuie la dezvoltarea propriu-zisă numită și salt calitativ. 

Condițiile actuale par să arate că suntem pe picior de război, ceea ce nu-mi dau seama este dacă după el urmează un nou salt cultural ori se generalizează noțiunea de lagăr de concentrare și de muncă.

Dar n-aș vrea să mă opresc aici, ci să continui, spunând că arta autentică se produce în două tipuri de societăți: în cele libere și în cele fățiș autoritare – totalitare. În ziua de azi, însă, nu trăim în nici unul din acestea două, ci într-un soi de minunată lume nouă a lui Huxley, în care cetățenii își iubesc condiția aservită, îi găsesc toate justificările raționale și o confundă cu libertatea însăși.

Așa că, aparent, arta sub toate formele ei înflorește, nu există îngrădiri manifeste, iar banii curg de peste tot, inclusiv de la stat. Ceea ce rezultă, însă, este ceva edulcorat, fără substanță și savoare. Până și manifestările artistice aparent cele mai radicale și protestatare sunt, de fapt, forme de acomodare la sistem.

Astfel că, pentru lucruri cu adevărat valoroase și de substanță, suntem nevoiți să ne întoarcem în trecut. Să trăim chiar într-o oarecare măsură în trecut, ceva deloc recomandat de psihologia motivațională, care ne obligă să privim doar înainte.

Către trecut au fost obligați, se pare, să privească și membrii Academiei Suedeze, care i-au acordat premiul Nobel pentru literatură lui Bob Dylan. ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele