Imaginea Simonei Halep singură, pe scena improvizată de pe Arena Națională, cu ochi-i strălucind de bucurie, cu privirea cuprinzând miile de oameni veniți s-o venereze și spunând că este cea mai frumoasă zi din viața ei ar trebui să nu ni se șteargă niciodată. În ea se așează calm, dar mai ales simplu, împlinirea.

Poate că în momentul adjudecării victoriei de Grand Slam toate inimile celor care l-au urmărit au bătut ca una și, în colțul ochilor, mulți au lăsat o lacrimă să-și facă de cap. Emoția asta pentru mulți a valorat cât o împlinire personală.

Sunt multe lecțiile pe care ni le tot predă Simona Halep, cam de când a intrat în topul 10 WTA, dar încă îi buchisim înțelesul.

Într-o țară în care hrănim conceptul de diasporă, pentru că plecăm pe capete în căutarea unei sorți mai bune, Simona Halep ne-a făcut să gustăm triumful construit acasă. Antrenamentele ei din România, școala de tenis urmată aici, echipa dominată de conaționali, demonstrează că ajungi incontestabilul No.1 și de-aici.

Din țara asta în care statul nu a investit niciun ban într-o academie de tenis, în care infrastructura sportivă este la pământ, Simona Halep se încăpățânează să vrea să fie mai bună decât ea însăși. În fiecare zi. Și asta fără să ceară niciun ajutor, fără nicio pretenție sau vreun ifos.

Nu este vorba doar despre tenacitate, este vorba și despre un set de valori care nu pălesc în nicio circumstanță. Și mai este vorba despre un imens, nativ bun-simț.

În țara în care cleptocrația macină organic conștiințe, în țara în care orice dezbatere devine o dispută care degenerează, unde „hatereala” a devenit job național, Simona Halep apare cu cel mai important trofeu al carierei ei de până acum ca să-l împărtășească împreună cu noi. Și ne spune că i se cuvine și României.

Este momentul ca politicienii să înțeleagă că nimeni dintre cei care obosesc scena publică astăzi nu se poate agăța de Simona Halep. Transferul de popularitate nu are loc, oricât de mult s-ar strădui. Nu ai consultanți buni dacă-ți imaginezi că nu deranjează, din orice partid ai fi, să ieși pe stadion umăr la umăr, dar furând jumătate de pas, să urci pe scenă înaintea Simonei. Huiduielile pe care le-a încasat primarul Gabriela Firea ar fi trebuit s-o facă să priceapă că se afla într-o impardonabilă impostură.

Răzbunările ulterioare de pe facebook ale primarului și încercarea de deturnare a sensului acelor hulituri nu fac decât să confirme că ambiția politică nu este sinonimă cu ambiția sportivă. Să fii politician în România nu înseamnă nici mare pregătire, nici mare talent, dacă este să judecăm după nivelul prestației publice al clasei politice autohtone.

Să fii însă Numărul 1 în lume în ce faci tu, dar mai ales într-un sport individual, înseamnă caracter și muncă. Aici nu există nici scurtătură și nici negocieri. Este cel mai limpede exemplu de meritocrație, un concept aproape abstract în România acestor timpuri. De aceea, politicienii ar face bine mai întâi s-o studieze pe Halep și doar mai apoi să-i stea prin preajmă.

Simona Halep i-a adus României o mare bucurie și a unit-o în anul Centenar în această admirație genuină care se revarsă din cele mai neașteptate locuri. Simona Halep a reușit să ne amintească de faptul că pe drumul spre succes cel mai adesea suntem singuri, însă, la festin apar pretendenți dispuși oricând să împartă beneficiile.

Dacă fiecare dintre noi am avea tăria de care a dat dovadă această sportivă, de a ne urma țelul muncind cu râvnă și după înfrângeri, dacă ne-am educa mentalul colectiv să nu cădem în defetism poate că altfel ar arăta și România.

Urmăriți-i Simonei Halep efortul din finala de la Roland Garros, cum se bate pentru fiecare punct și observați-i declarațiile aproape smerite din zilele următoare. Nicio urmă de laudă, doar conștiența că are de mulțumit multora și că urmează și bătălii mai grele. O disciplină de schimnic, care ar putea să fie inspirație pentru mulți.

O mare lecție, cea mai importantă, se poate desprinde însă și din imaginea aceea rară, cu Simona escaladând tribuna în finalul meciului, cu Nadia Comăneci făcându-i loc, cu Hagi prin preajmă, pentru a-și îmbrățișa familia și antrenorul. Exemplul acestei familii copleșite de victorie în urma căreia se aflau ani de trudă stoică și de exerciții de încredere – în sine și în viitor – poate că ar trebui să ne anime pe toți. Simonei Halep i se cuvin reverențe pentru că ne-a făcut, pentru o clipă, să ne uităm neputința și să privim încrezători în noi înșine ca într-o oglindă.