La guvernare, dar nu la putere

Devin oare democrațiile occidentale neguvernabile?

Uneori, politicienii spun asta, dar ei înțeleg lucruri diferite, în țări diferite

208
12 minute de lectură

O FANTOMĂ bântuie lumea bogată. Este spectrul imposibilității de guvernare. „Imposibilitatea de guvernare este un mare risc în Italia”, a afirmat fostul premier Matteo Renzi, în 2017. „Va fi imposibil de guvernat Spania, până când nu rezolvă problema politică din Catalonia”, a prezis purtătoarea de cuvânt a guvernului regional catalan, în februarie (chiar înainte ca guvernul să se încheie). Emmanuel Macron, pentru care a guverna înseamnă a reforma, a avertizat că „Franța nu este o țară care să poată fi reformată”, evocând spiritul generalului de Gaulle, care s-a întrebat, odinioară, cum poate cineva să guverneze o țară cu 246 de feluri de brânză.

Analizând peisajul politic al țărilor bogate, vezi o doză neobișnuită de haos și de tulburări. Praga a fost martora celei mai mari demonstrații de după căderea comunismului. Mai bine de un sfert din actualele parlamente din Europa au fost alese prin scrutine organizate anticipat. În Marea Britanie, mama tuturor parlamentelor, s-a dat iama în sticla cu gin [1], iar sondajele de opinie de pretutindeni arată că din ce în ce mai mulți oameni își pierd răbdarea cu rafinamentele democratice și tânjesc după un om cu mână forte.

Dar experiența unor proteste sau existența unor guverne slabe nu face ca o țară să fie imposibil de guvernat. Mai mult, așa cum ar fi putut scrie Tolstoi, fiecare țară imposibil de guvernat este imposibil de guvernat în felul ei. Problemele Italiei, ale Spaniei și ale Marii Britanii sunt diferite. Deci ce înseamnă, dacă este să însemne ceva, imposibilitatea de guvernare atunci când este aplicată unor democrații? Și, dacă este o problemă, e oare mai dificilă acum decât în trecutul recent?

Imposibilitatea de guvernare poate fi gândită în patru feluri. Nicio țară occidentală nu este imposibil de guvernat în toate. Dar sunt câteva trăsături care există în mai mult de o singură țară, și câteva țări care par imposibil de guvernat în mai mult decât un singur sens.

În primul rând, unele țări nu pot forma un guvern stabil, fie deoarece (în sistemele majoritar uninominale) cel mai mare partid nu întrunește o majoritate în parlament, fie deoarece (în țările cu coaliții) partidele nu pot organiza o alianță stabilă, pe baza rezultatelor din alegeri. Spania a avut trei alegeri de la finele lui 2015 și s-ar putea să trebuiască să organizeze o a patra rundă, după eșecul ei de a negocia o nouă coaliție. În Marea Britanie, alegerile din 2017 i-au lipsit pe conservatorii de la  putere de majoritate, iar exercițiul lor în funcție, în perioada următoare, a fost tumultuos. În ambele țări, sistemele bipartite stabile au fost înlocuite cu unele fluctuante, cu patru sau cinci partide. (Și ambele, în mod incidental, au trecut prin prăbușirea unor guverne regionale  mari, în Catalonia și Irlanda de Nord.)

În cele 28 de țări din Uniunea Europeană, opt dintre cele mai recente alegeri legislative au fost scrutine anticipate, organizate înainte de finalul mandatului parlamentar normal. Proporția nu este una trivială, deși nu sugerează niciun haos generalizat.

E greu de aderat

În general, țările cu guverne de coaliție au suferit unele negocieri neobișnuit de îndelungate. Cele din Suedia au durat patru luni și s-au încheiat în ianuarie 2019; țara are acum un guvern minoritar ineficient. Finlanda a organizat alegeri în aprilie și a reușit abia la finele lui mai să creeze o coaliție stânga-dreapta. Aceste cazuri pălesc în comparație cu cele opt luni, câte au trecut, până la formarea unui guvern ceh, în 2018, ca să nu mai vorbim de recordul de 535 de zile pe care le-a îndurat Belgia fără un guvern, în 2010-2011. După alegerile din 2018, Italia a reușit să pună cap la cap o coaliție între dreapta populistă și stânga populistă, deși ele nu se pot înghiți una pe cealaltă. Ar trebui să spunem despre aceste țări că sunt instabile, nu imposibil de guvernat.

Apoi, imposibilitatea de guvernare poate să însemne că guvernele nu reușesc să adopte legi de care depinde funcționarea statului. Cel din Spania nu a putut să treacă bugetul anul acesta, ceea ce a dus la alegeri, în luna aprilie. Italia a adoptat bugetul pentru 2019, dar prin forțarea limitelor financiare impuse de UE, deși până acum s-a evitat confruntarea.

Înfrântă de Brexit

Marea Britanie trece printr-un eșec fără precedent: înfrângerea triplă, cu marje mari, în Camera Comunelor, pe cea mai importantă problemă a zilei, Brexitul. Dacă s-ar fi întâmplat aceasta oricând în altă vreme, guvernul ar fi demisionat, precipitând alegerile. Așa cum stau lucrurile, înfrângerile au declanșat o luptă pentru conducerea Partidului Conservator, ceea ce a dus la un guvern presupus a se desprinde din UE fără un acord, în confruntare cu un parlament hotărât să împiedice o asemenea posibilitate. Este vorba despre o întorsătură a lucrurilor fără precedent într-un sistem care nu ar trebui să permită o guvernare divizată. Dacă Marea Britanie va aluneca spre imposibilitatea de a fi guvernată, aceasta va depinde de eventualitatea unei ieșiri fără acord și de ceea ce se va întâmpla la alegerile anticipate așteptate. Pe moment, cu o majoritate de un mandat sau două, guvernul merge pe pilot automat.

Britain's newly appointed Prime Minister Boris Johnson, talks during his first Cabinet meeting at Downing Street in London, Thursday July 25, 2019. Johnson held his first Cabinet meeting Thursday as prime minister, pledging to break the Brexit impasse that brought down predecessor Theresa May. (Aaron Chown/Pool via AP)

Totuși, patria eșecului de a trece legi importante sunt Statele Unite, unde atât republicanii, cât și democrații au renunțat la adoptarea de legislație până la alegerile prezidențiale din 2020. SUA continuă un eșec cronic. Proiecte de legi financiare (bugetul) nu sunt, în genere, aprobate la timp. Între 2016 și 2018, republicanii au dominat ambele ramuri ale guvernului, dar au eșuat în principalul lor țel legislativ, de respingere a Affordable Care Act („Obamacare”), și nu au încercat să câștige aprobarea pentru un proiect promis, de ameliorare a infrastructurii americane în paragină. America nu este imposibil de guvernat, în majoritatea sensurilor acestei expresii, dar legislativul și executivul ei sunt cuprinse de paralizie.

Un al treilea aspect al imposibilității de guvernare este corupția sistematică a normelor constituționale, ceea ce face ca procesele politice să fie aleatorii sau arbitrare. Aceasta nu face mereu ca țările să fie imposibil de guvernat. Uneori, cum s-a întâmplat recent în Ungaria, de pildă, se produce contrariul, întărindu-se puterea statului în detrimentul „checks and balances” (a frânelor și a contragreutăților) democratice. Dar subminarea normelor poate și să împiedice luarea de decizii, ca în Marea Britanie. Acolo, responsabilitatea guvernului și disciplina de partid s-au prăbușit, miniștrii încalcă și ei codul ministerial de conduită, iar tradițiile de procedură parlamentară, cum este rostirea Discursului Reginei pentru a reliefa propunerile legislative, sunt ignorate.

America nu stă chiar atât e rău. Președintele Donald Trump a închis guvernul federal de două ori într-un an – față de o singură dată, în cei opt ani, ai lui Barack Obama. A doua închidere, din timpul lui Trump, în 2018-2019, a fost cea mai lungă din istorie. Trump a acționat în pofida Congresului în privința unei legi privind impozitele și și-a îndemnat administrația să se opună cererilor de informații din partea Congresului. Fostul ambasador britanic de la Washington spunea că administrația americană este disfuncțională, imprevizibilă, măcinată de facțiuni, greoaie din punct de vedere diplomatic și ineptă. Și aceasta este opinia prietenilor Americii. Sistemul politic al Americii nu este proiectat pentru a funcționa lin. Dar el devine disfuncțional în moduri în care proiectanții săi nu le-au imaginat niciodată.

Țările occidentale nu sunt imposibil de guvernat în sensul de a fi paralizate de revolte sau crize. Ele nu au pierdut controlul străzilor. Și nu sunt nici Congo. Guvernele lor sunt însă măcinate de dispute și sunt prea slabe pentru a implementa reforme mari – la pensii, să zicem, sau la asistența socială. Ele nu sunt imposibil de guvernat în sensul de haotice sau anarhice, dar mai multe dintre ele sunt imposibil de guvernat în sensul că guvernele lor nu pot să facă nimic important.

În cele din urmă, anul trecut a fost martorul reîntoarcerii pe străzi a demonstrațiilor de masă. În Franța, gilets jaunes (vestele galbene), o mișcare populistă, de la firul ierbii, au blocat drumurile și au organizat unele dintre cele mai violente demonstrații pe care le-a văzut această țară, din 1968. În Marea Britanie, activiștii care se opun Brexitului susțin că un milion de oameni au participat la o demonstrație de la Londra, în martie 2019, ceea ce înseamnă că s-ar putea să fi fost unul dintre cele mai mari mitinguri organizate vreodată în Marea Britanie. Praga a fost martora celei mai mari demonstrații de la Revoluția de catifea, din 1989. Și în Spania, Serbia, Ungaria și Slovacia au fost demonstrații antiguvernamentale, e drept că mai mici, în 2018-2019.

Natura acestor demonstrații amintește, mai degrabă, de ceea ce nu este imposibilitatea de a guverna de azi. Nu este legea străzii furioase. Nimeni nu arde un palat prezidențial sau nu îl execută pe rege. Protestele din capitalele occidentale au fost, în cea mai mare parte, pașnice, față de anii ʼ60 și ʼ70. În timpul revoltelor de după asasinarea lui Martin Luther King, în 1968, pe treptele Capitoliului au fost instalate mitraliere.

Acest punct de comparație sugerează o trăsătură ciudată a politicii contemporane: ea răstoarnă cu 180 de grade experiența din anii ʼ70. Atunci, inflația era galopantă, șomajul mare, iar grevele, comune. Au fost revolte violente și asasinate, iar în America, înrolare obligatorie într-un război nepopular. Totuși, cu excepții precum scandalul Watergate, treburile guvernării au continuat în ritmul lor. La doi ani de la revoltele din 1968, Richard Nixon a înființat Agenția pentru Protecția Mediului Înconjurător; de Gaulle a câștigat alegerile legislative, imediat după événements din Paris. Paul Keating, mai târziu premier al Australiei, a spus despre guvernul țării sale, în anii ʼ80, că „pot să latre câinii, dar caravana trece” (adică, guvernul își continuă activitatea, indiferent de critici). Acum, problemele par să fie inversate. Inflația este sub control, șomajul, la niveluri scăzute, iar salariile cresc. Guvernele sunt însă în impas. Comparativ cu anii ʼ70, societățile sunt mai puțin dezordonate, doar politica lor este astfel.

Poate că aceasta se va dovedi ceva efemer. Poate că politicienii se confruntă doar cu o lovitură dură, dublă, temporară, de nepopularitate. Alegătorii nu le recunosc meritele pentru refacerea economică și sunt mânioși din cauza costurilor austerității. Dacă este așa, guvernele ar putea să culeagă, într-o bună zi, recompensele electorale, iar guvernanța normală va reveni.

Petrecerea s-a încheiat

Dar tendințele pe termen mai lung par contrare acestei ipoteze, mai ales declinul secular al marilor partide politice, care s-a accentuat mai ales în Europa (vezi graficul). La apogeul lor, cele două principale partide din Marea Britanie, Spania și Germania câștigau 80-90% din voturi. Acum, ele au scăzut la două treimi sau mai puțin.

În 1960, 15% din electoratele din Europa occidentală erau afiliate unui partid. Acum, proporția este sub 5%. Principalele două partide din Marea Britanie erau, odinioară, cele mai mari organizații civice din țară. Acum, numărul total al aderenților lor este mai mic decât cel al Societății Regale pentru Protecția Păsărilor.

A scăzut numărul membrilor de sindicat și al enoriașilor bisericilor, marginalizând instituții care au fost fundamentul centrului-stânga și, respectiv, al centrului-dreapta. Și, cu excepția Americii, alegătorii sunt mai capricioși. Alessandro Chiaramonte, de la Universitatea din Florența, și Vincenzo Emanuele, de la Universitatea Luiss, din Roma, arată că 8% din alegătorii europeni și-au schimbat voturile între alegerile naționale, în 1946-1968; 9%, între 1969-1991, iar 13% și-au schimbat opiniile între 1992-2015.

Peste tot, partidele găsesc tot mai greu posibilitatea de a recruta și reține membri și de a mobiliza alegătorii. Partidele sunt forțele organizatoare ale democrației parlamentare. Ele aleg candidați, aprobă manifeste și obțin voturi. Coalițiile se formează, adesea, în jurul unui mare partid. Dacă partidele își vor continua declinul, sistemele politice ar putea să devină mai puțin fluide și, în cel mai rău caz, mai greu de guvernat.

Acest articol a apărut în secțiunea Internațional din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Coaliția haosului”


[1] In Britain the mother of parliaments has been at the gin bottle (în original în engleză) Este vorba despre o referință culturală. Pentru englezi, ginul este istoric cunoscut ca fiind „mother’s ruin” (distrugerea mamelor), iar pilulele antidepresive erau cunoscute ca ‘mother’s little helper’ – în sensul că mamele stresate recurgeau la gin sau la pilule, ca să poată să meargă mai departe…Iar parlamentul britanic este cunoscut ca „mama tuturor parlamentelor”.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele