Jurnal cultural

Corpuri ceramice şi scriituri

Muzeul Naţional al Literaturii Române a lansat în ianuarie-martie 2018, în primă ediţie, o Bienală de carte bibliofilă şi de carte-obiect. S-au acordat la final premii. În noiembrie – „personala” unuia dintre laureaţii din primăvară: Arina Ailincăi (vernisaj: pe 6 ale lunii; curatoare: Mirela Trăistaru).

Clujeancă (n. 1946; studii de specialitate tot acolo), emigrată în Canada (în 1987; a obţinut acolo încă o diplomă în educaţia vizuală, care i-a permis să ţină cursuri), foarte prezentă în România în ultimii ani, Arina Ailincăi e un nume mare al ceramisticii autohtone, cu notabile succese internaţionale (personale, premii, participări la bienale, festivaluri, la alte mari proiecte în America de Nord, în Europa, în Asia de Sud-Est). Câteva titluri sub care a expus: Insideout (= Înăuntruafară, în 1998, în Canada), Ceramică sculpturală (în 2011, la Sibiu), Corpul dislocat (2016, la Mogoşoaia). Foloseşte şi sintagma „sculptură ceramică”. Are la activ numeroase portrete, capete sau busturi, şi trupuri umane, uneori integrale, mai adesea fragmentate, torsuri, picioare sau perechi de labe ca nişte… ghete.

Două particularităţi recurente. Prima: artista lucrează cu modele şi cu mulaje de gips, după care face matriţe şi arde ceramica, păstrând interioarele goale, de cele mai multe ori la vedere. Sunt – aşadar – urme ale corpurilor, „coji” ale fiinţelor, încercări de „imprimare” a carnaţiei moi, trecătoare, în materie solidă, stabilă. Statuile au un oarecare aer antic, deşi se disting prin refuzul posturilor monumentale şi al proporţiilor ideale: sunt aşezate sau întinse, curbate, răsucite, eventual poartă semne ale eforturilor, ale suferinţelor provocatoare de „sfâşieri”, de contorsiuni. Chipurile se-nfăţişează – în schimb – senine, împăcate, flancate câteodată de aripi îngereşti sau cu câte un aer de arlechinadă accentuat de liniile de culoare pictată, supraadăugate, ca de măşti. Explorări antropologice, corporalităţi de extracţie strict realistă, efectiv „mimetice”, „copiate” aristotelic „după natură”, dar „dislocate” ulterior, fragmentare, cu miezul inaccesibil, cu interiorul lipsă, invizibil, inanalizabil, de unde titlul generic de acum, Semne pentru circumscris absenţa, reluare a unei mai vechi Prezenţe prin Absenţă (expoziţie din 1999, la Pittsburgh, în Statele Unite). Despre misterele profunde ale fiinţei umane, imposibil de pătruns, doar de „circumscris”…

A doua caracteristică: inscripţiile. Mai-toate lucrările poartă mărci ale uzurii, ale vechimii, riduri, crestături, striaţii, dar pe unele corpuri, pe postamente, pe alte suprafeţe sunt aşternute şi scriituri vag-lizibile, în cea mai mare parte indescrifrabile. Lumea, istoria, arta trebuie „povestite”, incluse în relatări „discursive”, „verbalizate”. Omul însuşi e un Manuscript ascuns, titlu al unui trup fără cap, mâini şi picioare, crestat pe dinafară şi purtător de şiruri caligrafiate pe dinăuntru, deci imposibil de citit, căci textul se pierde în abisul interior.

Expoziţia, sinteză a căutărilor autoarei, ca-ntr-un soi de „retrospectivă” în mic, a mai inclus selecţii din ciclurile de fotografii realizate încă din anii 1970, imagini înscenate sau atent decupate din decor, uneori cu intervenţii grafice, mai ales de încadrare în schiţe geometrice. Cele mai interesante – secvenţele unei „performanţe” pe un mal nămolos de apă în care artista intră, cade, se tăvăleşte, se bălăceşte, e acoperită de mâl, de pământul curgător, de – adică – materia primă a ceramistei, învăluită de ea, una cu lutul lichid. Aşa-şi va acoperi Arina Ailincăi modelele, aşternând pe ele „coji” care vor rămâne mărturii, în timp ce oamenii, trecători, se tot duc…

Sticlă şi adaosuri obiectuale

În vecinătatea ceramiştilor, tot cu arderi în cuptoare, dar cu altă materie – sticlarii. La Mogoşoaia – Vioara Dinu: Memoria obiectului (vernisaj: 8 decembrie 2018).

Artistă reputată, cu palmares serios, dar poate prea discretă, Vioara Dinu (n. 1956 în Bocşa, Caraş-Severin, absolventă de Liceu de muzică şi arte plastice la Deva şi de „decorative” la Institutul de la Cluj, actuala Universitate de Artă şi Design) trăieşte şi lucrează în Bistriţa, punct important pe harta creativităţii vizuale autohtone. Nu e o „sticlăriţă” cuminte, experimentează în câteva direcţii foarte interesante – dar care „artişti aplicaţi” se mulţumesc cu limitele impuse de tehnicile lor de atelier?! Obsedată de fluiditatea pastei de nisip topit, Vioara Dinu toarnă şi fixează sticla în forme arareori colţoase, cu unghiuri drepte: preferă curburile, prelingerile, aspectul de curgere încremenită ca-n nişte „stop-cadre” fotografice, căci materia sa predilectă aşa e la origine, aşa se formează, ca lichid gros, scurs în forme şi solidificat acolo prin răcire. Şi – în plus, foarte important – alcătuieşte aproape întotdeauna compoziţii mixte, cu lemn şi cu metal; n-o satisface „obiectualitatea” inerentă a sticlei, simte nevoia s-o integreze în „obiecte” mai complexe, cu mai mari posibilităţi de semnificare, şi anume ca depozitare de informaţie, de mici – ori mai mari – istorii. Materialele au şi ele destine, parcurg etape de constituire şi de extragere sau de prefacere, poartă – deci – cu sine poveşti, „amintiri” personale, dar asamblajele vin cu forme suplimentare, îşi sporesc gama de referinţe, unele dintre componentele bric-à-brac-urilor, „reciclate” din alte contexte, au chiar provenienţe identificabile. Pe scurt şi în sinteză: poate fi astfel explorată „memoria obiectelor”, ca ansamblu de relatări certe sau doar ca sugestii obscure dar preţioase, în măsură să ne stimuleze reveriile, propriile amintiri, sentimentele, imaginaţia.

Aşa au prins corp – citeşte „obiectualitate”! – seriile pe care Vioara Dinu le-a dezvoltat tenace, prin variaţiuni răbdătoare, subtil-reflexive: Ferestrele şi Sertarele, Portalurile, Altarele, Duminicile, Glossele şi Memoriile însele, numite ca atare. Cu completările de rigoare în titluri: Memoria materiei sau …fluidă, şi cu o Scară spre memoria fluidă, apoi …a germinaţiei, …sacră, …a trecutului, …a transformării, …rustică, …a scrisorii, Fereastra cu peisaj, …cu măr, …cu personaj, Sertarul cu memorie fluidă, …cu secrete, …cu fereastră, …cu peisaj, …cu flori, …cu culori, …pentru părinţi. Bucăţi de sticlă curgătoare, prelinsă, câteodată modelată, transparentă sau cu coloranţi incluşi în compoziţie sau aplicaţi pe suprafeţe, sunt integrate în straturi sau rame de lemn, uneori şi cu ştraifuri de oţel sau alamă şi – cel mai sesizant – primesc adaosuri de piesete sau subcomponente metalice, cu precădere uzate, dezasamblate şi „înşurubate” (la propriu sau la figurat) în Ferestre, în Sertare şi-n celelalte. Ciudat, ele nu par recoltate din talciocuri, n-au aspect de vechituri lepădate: se „resemantizează”, fără să poţi spune exact la ce slujesc exact bucăţile de unelte agricole sau meşteşugăreşti, balamaua, foraibărul, butonul ori inelul de prindere, expresive dar aproape-„abstractizate”, ai zice acum că solemne, mai apoi că jucăuşe, eminamente ludice. Forme de clopote de sticlă, cu – iarăşi – adaosuri şi mici postamente, au Duminicile, cu trimitere la Ziua a şaptea, a slujbelor din biserici. Şi mai sunt şi un împărat roşu, o Rochie de aur a împărătesei, o Germinaţie a seminţei sau o Arcă a seminţelor, într-o defilare de obiecte mici, arareori ceva mai crescute-n dimensiuni, ivite din undeva din adâncuri, din „memoriei obiectelor”, a materiei, a sticlei mariate cu lemnul şi cu metalul, a naturii care le naşte şi a istoriei care le încarcă progresiv cu amintiri. Până să te-mpingă astfel pe gânduri, mignonele obiecte te vor mai cuceri şi prin expresivităţile lor de materiale mixate, suficiente fiecare în parte pentru artişti de specializări diferite, pentru – bunăoară – sculptori în lemn ori în metal, armonizate aici cu fineţe bijutierească de către rafinata Vioara Dinu. La urma urmei, artizanii de podoabe lucrează cu cristale preţioase pe care le şlefuiesc şi ei, le modelează şi le plasează în „montúri”, precum sticlari, precum sticlăriţele…

După care, după cinci cronici – trei săptămâna trecută şi cele două de azi – deespre artişti „nordici”, din Baia Mare, Cluj şi Bistriţa, mă voi întoarce săptămâna viitoare în Sud, pentru expoziţia Galateea Group, a ceramiştilor şi mai ales a ceramistelor din puternicul grup bucureştean care, de ani buni, susţine programul fără pereche al miraculoasei galerii de pe Calea Victoriei…