Dispar granițele dintre politică și comedia stand-up

Comicii candidează în funcții politice; politicienii încearcă să fie amuzanți.

63
Ukrainian new President Volodymyr Zelenskiy gestures during his inauguration ceremony in Kiev, Ukraine, Monday, May 20, 2019. Television star Volodymyr Zelenskiy has been sworn in as Ukraine's next president after he beat the incumbent at the polls last month. The ceremony was held at Ukrainian parliament in Kiev on Monday morning. (AP Photo/Efrem Lukatsky)

De râsul lumii

Ediția tipărită | Internațional

16 mai 2019

DINTRE TOATE REPROȘURILE pe care Donald Trump le aduce „mass-mediei mainstream”, acesta este poate cel mai contestat. Acești furnizori de fake news (știri false), cu fețe de jucători de poker, susține președintele, nu îl iau în serios în calitate de comediant. „El are un mare simț al umorului care nu îi este recunoscut”, explică un oficial de la Casa Albă.

Să dăm, deci, recunoaștere acolo unde se cere. Expansivele și, cel mai adesea adesea, neregizatele expozeuri cu care Trump își condimentează mitingurile sunt mai puțin „discursuri” tradiționale, și mai mult performanțe de comedie stand-up. În locul unor înșiruiri plicticoase de politică și de frazări frumoase, publicul său primește un circ ad-hoc de gaguri, mutre, sarcasme, mimici și lovituri sub centură: a botezat-o „Pocahontas” pe senatoarea democrată Elizabeth Warren, candidată la nominalizarea prezidențială (din cauza alegațiilor că ea și-ar fi exagerat moștenirea nativ-americană); „Unu la sută”, pentru alt candidat democrat, Joe Biden (o expresie extrem de lipsită de acuratețe a nivelului acestuia în sondaje) și așa mai departe.

David Litt, care îi scria glumele lui Barack Obama, recunoaște că Trump are un foarte ascuțit simț al publicului și că deține „setul de talente ale unui comediant”. Tratând politica asemenea unui banc plin de poante, Trump este, de cele mai multe ori, în plin trend. Ucraina l-a depășit însă, recent. Pe 21 aprilie, l-a ales pe Volodymyr Zelensky, un comic de profesie și star de televiziune, ca președinte.

Acesta și-a câștigat reputația în „Servitorul poporului”, un show de televiziune în care a jucat rolul unui profesor care devine, accidental, președinte, după o critică fără menajamente a politicii din țara sa, care ajunge viral. Campania reală a lui Zelensky a evitat mitingurile tradiționale, în favoarea spectacolelor de comedie. Face furori o glumă care „explică” de ce actualul președinte, Petro Poroshenko, vrea un al doilea mandat: „Ca să nu primească un mandat (de arestare)”. (Totul depinde de tonul pe care o spune el). O glumă stand-up asemăna atitudinea Ucrainei față de bani cu aceea a unui star porno german, care „ia din fiecare parte și în orice cantitate”.

Zelensky nu este singur. Anul trecut, Slovenia a ales un satirist, Marjan Sarec, în funcția de prim-ministru. El și-a perfecționat talentul în cadrul unui program radio și caricaturizându-l pe fostul prim-ministru, Janez Jansa, la televiziune. În 2015, alegătorii din Guatemala l-au ales președinte pe comediantul Jimmy Morrales. Jón Gnarr, un comediant de stand-up și fost rocker punk, a fost primarul Reykjavikului, capitala Islandei, din 2009 până în 2014. La alegerile generale de anul trecut din Italia, Mișcarea Cinci Stele, fondată în 2009 de alt comediant, Beppe Grillo, a devenit cel mai mare partid din parlament și parte a coaliției de guvernare.

LONDON – MAY 05: Boris Johnson, The Mayor of London poses for photographs alongside his newly unveiled waxwork at Madame Tussauds on May 5, 2009 in London, England. (Photo by Tim Whitby/Getty Images)

În Marea Britanie, succesorul nefericitei Theresa May la funcția de prim-ministru ar putea să fie Boris Johnson. El este politician de carieră – fost primar al Londrei și ministru de externe, precum și unul dintre principalii suporteri ai Brexitului. Dar o parte importantă a personalității sale – bufoneria – a fost imortalizată prin aparițiile sale în cadrul emisiunii satirice de știri „I Got News for You” („Am vești pentru tine”), întărind imaginea unui om din popor, cu defecte, dar care face haz seducător pe seama sa. Ca primar, el i-a amuzat pe londonezi cu o glumă. Atunci când Trump a spus despre unele zone din oraș că sunt „zone interzise”, el a replicat: „Singurul motiv pentru care nu m-aș duce în anumite zone din New York ar fi riscul real de a mă întâlni cu Donald Trump”. În timpul campaniei electorale, Johnson a promis că „dacă votați pentru conservatori, sânii soției dumneavoastră vor crește, și asta va spori șansa dumneavoastră de a avea un BMW”.

Chestii uzate

În mod ciudat, dat fiind că nu avea faima unui om cu simțul umorului, Richard Nixon, probabil, a fost primul care a început să transgreseze granița dintre politică și comedie. În 1968, cu puțin timp înainte de a câștiga alegerile prezidențiale, el a apărut într-un show-scheci de televiziune, „Rowan and Martin’s Laugh-In”, ca să repete, în modul său tipic lugubru, impasibil: „Sock it to me!” (Dezlănțuie-te!, n.tr.).

Politicienii apar de mult în show-urile de comedie și folosesc scriitori de gaguri ca să își împăneze discursurile cu glume. Politica și comedia au rămas însă profesii discrete. Winston Churchill avea reputația unor replici amuzante, dar și vitriolante. Deranjat la toaletă de un mesaj că Lordul Privy Seal (Lordul purtător al sigiliului privat) dorește să îi vorbească, se spune că el ar fi replicat: „Spuneți-i lordului că sunt sigilat pe privată și că nu mă pot ocupa decât de un singur rahat în același timp”. Dar nimeni nu a considerat că liderul din al Doilea Război Mondial a fost un comic.

Granițele s-au rupt după criza financiară din 2008. Reacționând la percepțiile de corupție, incompetență și complezență ale clasei politice, comedianții au început să conducă, dar și să reflecte, noua eră populistă. Așa cum spunea Gnarr, „când situația devine amuzantă, cei amuzanți sunt pe val”. Această nouă rasă de „cometicieni” sunt, în primul rând, niște insurgenți. Comedia este o armă pentru destabilizarea ordinii politice stabilite. În acest sens, ei amintesc de observația lui George Orwell, din 1945: „Fiecare glumă este o mică revoluție. Dacă ar trebui să definim umorul într-o singură frază, l-am putea defini ca fiind demnitatea așezată pe o piuneză”.

Nu ne faceți să râdem

Gnarr a fost primul care a presărat piuneze. Satirizând promisiunile politicienilor, „Cel mai bun partid”, al său, oferea prosoape gratuite la piscine și „un parlament fără droguri, până în 2020”. El a intrat în cursa pentru primărie din amuzament, dar, la fiecare glumă, creștea în sondaje. De atunci, unii comedianți au ajuns, uneori, să fie luați în serios. În țări autoritariste, precum Venezuela sau Irak, asta înseamnă că ei sunt printre primii care ar fi persecutați sau izgoniți din țară. În Occident însă, ei ar fi, mai degrabă, curtați de politicieni.

În timpul campaniei electorale prezidențiale din Franța, din 2017, Emmanuel Macron a făcut turul banlieues din Paris cu Yassine Belattar, un comediant stand-up, fiul unei femei de serviciu marocane și al unui șofer de taxi. Scenetele sale ating subiecte delicate, precum islamofobia și jihadismul. După masacrul de la clubul Bataclan din Paris, din 2015, Belattar își începea reprezentațiile cu „Nu vă fie teamă. Știu că e un pic terifiant să vezi un arab că intră într-o sală de teatru”.

Dacă primii cometicieni au avut succes doar accidental, succesorii lor și-au cultivat activ imaginea în ipostaze de comedie, asimilate unor trambuline în cariera politică. Trump, ca și Johnson, a apărut ca gazdă a uneia dintre cele mai populare emisiuni de satiră din țara sa, „Saturday Night Live” (SNL). La început, SNL făcea haz pe seama lui Trump, care era deja gazdă la „Ucenicul”, în 1998. În noiembrie 2015, când concura pentru nominalizarea la prezidențiale din partea republicanilor, el a condus segmentul de deschidere. A fost întâmpinat cu aplauze frenetice de publicul tânăr, liberal, și s-a amuzat împreună cu cei care au interpretat rolul său în cadrul SNL. Această apariție, ca și altele, în emisiuni de la ore târzii, cum a fost cea a lui Jimmy Fallon, a contribuit la crearea imaginii de băiat bun care știe să se amuze de o glumă pe seama sa.

NEW YORK, NY – OCTOBER 12: TV Personality Donald Trump attends the „Celebrity Apprentice All Stars” Season 13 Press Conference at Jack Studios on October 12, 2012 in New York City. (Photo by Slaven Vlasic/Getty Images)

Trump, ca și Johnson, a controlat, de fapt, demolarea propriei demnități, asigurându-se, după aceea, că este aproape imun la glume. Nigel Farage, liderul Partidului Brexit, s-a pretat la același truc în cadrul emisiunii „Ce vești am pentru tine”, pentru fostul său vehicul, UKIP, râzând cuminte, alături de ceilalți invitați, când a fost rugat să-i identifice pe membrii UKIP ca pe Zărghiți sau Zănatici.

Cometicienii folosesc umorul și pentru o negare plauzibilă. Dat fiind că estompează intenționat demarcația dintre comedie și politică, ei încearcă să iasă neatinși din orice situație care ar putea să se repercuteze și să-i bântuie. Un alt politician UKIP a desființat criticile legate de un mesaj pe Tweeter despre violarea unei parlamentare laburiste, spunând că este „satiră”. Când lăudăroșeniile lui Trump despre asalturile sexuale asupra femeilor au fost surprinse în înregistrări audio, el le-a minimalizat ca „glume de vestiar.”

Țări precum Marea Britanie, America, Franța și Italia au bogate tradiții comice, cunoscute, în special, pentru sfidarea societății burgheze convenționale și a normelor conservatoare. Acest umor tinde să fie prolix și sofisticat, mai ales pe placul unui pubic cu studii superioare; gândiți-vă la britanicele „Monty Python’s Flying Circus”, „Not the Nine O’Clock News” și, mai recent, la „The Thick of It”, o satiră care îi arată pe politicieni ca fiind îngâmfați, proști și perverși. Același lucru este valabil, în America, pentru SNL și „Daily Show”.

Mulți cometicieni de azi se inspiră însă din tradițiile comice alternative, mai vulgare, pe care elitele le disprețuiesc. Aceste tradiții sunt adesea mai populare – și, fiind în mod sfidător „incorecte din punct de vedere politic”, mai populiste. Războaiele culturale au fost purtate de comicii țărilor. „Monty Python” a fost doar un succes trecător, în comparație cu „Benny Hill Show”. Obscen, vulgar și plin de femei despuiate, Benny Hill a rulat timp de 36 de ani, în diferite forme, și a fost exportat în 140 de țări. Grăsunul, ochelaristul și lubricul Hill rămâne cel mai mare export comic al Marii Britanii: el este un erou al genului cult în Franța.

Umor negru

Comici sofisticați, precum cei din grupul Monty Python sau Dario Fo, în Italia, „vizează în sus”. Ei provoacă râsul atacându-i pe cei care știu cel puțin cum să riposteze. Prin contrast, și în ciuda pretențiilor lor „anti-elitiste”, mulți cometicieni „vizează în jos”, identificându-se cu majoritatea prin luarea în derâdere a celor de la baza scării socio-economice și, adesea, a minorităților defavorizate. Președintele Guatemalei, Jimmy Morrales, juca vopsit cu negru pe față, portretizând un personaj stângaci, numit Black Pitaya/ Pitaya Neagră sau Fructul Dragonului Negru. Grosier și ofensator, Morrales susținea că personajul este o glumă nevinovată, de care se amuză toți cei din Guatemala. Black Pitaya nu ar fi difuzat nici măcar o singură dată la televiziunile din America sau din Europa. Fiul lui Morales a promis, recent, că va reînvia personajul.

A student dressed like ‘Black Pitaya’, a character President Jimmy Morales used to play when he was a TV comedian, participates during the parade of the historic Huelga de Dolores (lit. Strike of Pains), in Guatemala City, Guatemala, 12 April 2019. The Guatemalan electoral process was the main theme of the parade, in which University students mocked politicians who seek the Presidency as well as of the current President Jimmy Morales. EPA/ESTEBAN BIBA

Ca președinte, Obama obișnuia să se amuze (extrem de amabil) pe seama sa, înainte de a face haz pe seama altora. În 2011, în fața jurnaliștilor, el a dedicat o întreagă scenetă ilarei idei că Trump ar putea deveni vreodată președinte, sugerând că ar transforma Casa Albă într-un cazinou, cu firma „Trump” deasupra. Gagul pare, cumva, mai puțin amuzant azi. Trump face haz pe seama oricui, chiar a persoanelor cu dizabilități. Când auto-deriziunea părea la ordinea zilei în cadrul unui discurs la un dineu din 2016, el a făcut bancuri pe seama presei și a soției sale. („Michelle Obama rostește un discurs și toată lumea se dă peste cap… Soția mea, Melania, rostește exact același discurs și toată lumea îi dă în cap.”).

E prea devreme pentru a ști cum se vor comporta în funcție cometicienii. Asemenea multor populiști, ei sfidează categoriile convenționale de stânga și de dreapta. Mișcarea Cinci Stele are politici de stânga, cum ar fi distribuirea gratuită de bani, dar împarte puterea cu Liga de dreapta, antiimigrație. Unii cometicieni, cum e Sarec din Slovenia, un centrist mai puțin obișnuit, a promis că se va înhăma la platitudinea politicii solemne.

Gnarr a avut un succes controversat ca primar al Reykjavikului. El a luat decizii dificile (inclusiv dublarea prețului la prosoapele de la piscină) și a tăiat bugetele și slujbele, ca să echilibreze bilanțul după crahul financiar. Alții, precum Morrales și, poate, Zelensky, ar putea să se dovedească a fi fost idioți utili, promovați la putere de forțe politice total convenționale, mânate de menținerea statu-quo-ului. Morrales însuși se apără de acuzații de corupție împotriva sa și a membrilor familiei sale. Și Trump? Ar putea foarte bine să își improvizeze calea spre al doilea mandat. Asta ar fi cea mai bună poantă a sa de până acum.


Acest articol a apărut în secțiunea Internațional din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Afaceri amuzante”

Comentarii

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele