Situația din Educație, cu efecte pe piața muncii, arată un exod al tinerilor pregătiți către alte țări. Care credeți că sunt cauzele? Care ar fi soluțiile pentru evitarea acestui exod?

Cel mai probabil, motivele sunt complexe și, prin urmare, și soluțiile sunt complexe. Motivul major, în opinia mea, care perimează toate celelalte niveluri explicative, este corupția, corupția ca filozofie a normalității. Acum 18 ani când am plecat eu, motivele erau aceleași, oportunitățile erau mai puține. Eu am plecat pentru că nu m-am putut vedea integrat într-un sistem corupt prin definiție, în cazul meu, cel medical. Eram medic rezident când am plecat, aveam un post „asigurat” la sfârșitul rezidențiatului: am intrat pe ceea ce se numea un rezidențiat de tip B la data respectivă, un fel de examene pe post, în care te obligai să practici un număr de ani ca specialist într-un spital sau clinică din zone slab deservite. Apoi, este vorba de oportunități pe care în România le percepi ca limitate. Ca să eviți această situație, trebuie să schimbi societatea românească din temelii – ceea ce este greu. Șansa de a ne pune pe o traiectorie bună a venit și a trecut la începutul anilor ’90, dar, din păcate, am fost deviați. Acum, suportăm consecințele.

Procentul alocat Educației a fost mereu sub nivelul a ceea ce prevede legea în domeniu, sub 6% din PIB, cu mult sub nivelul celorlalte țări membre UE. Contrar promisiunilor cu care PSD a câștigat alegerile. PSD a anunțat că intenționează să aducă bugetul pentru educație la nivelul prevăzut de lege. Care credeți că sunt motivele pentru care o fac acum? Cât de realistă este o astfel de promisiune? Cum ar trebui distribuiți acești bani? Tot pe salarii?

Motive? Pur populism. PSD-ul are un singur scop în viață: autoconservarea și conservarea sistemului profund corupt (cum spuneam, corupția ca normalitate) care îl definește și îl hrănește. Din păcate pentru cei de la PSD (și spre marea lor frustrare), România este totuși un stat democratic, care îi poate scoate, electoral, din scaunul domnesc unde s-au înfipt cu atâta nerușinare. Prin urmare, trebuie să-și facă reclamă electorală. Și asta fac. Au mințit timp de 29 de ani, vor minți în continuare. Promisiune realistă? Haida, de! Au ajuns deja la fundul sacului, nu mai au de unde „să dea” și-s disperați pentru că nu le-a ieșit pasiența acum doi ani, cum sperau ei (din nou, noroc cu faptul că suntem totuși o societate democratică).
Distribuirea banilor, asta e o întrebare separată la care nu cred că am un răspuns simplu (nici nu sunt expert în domeniu). Dacă ar fi doar o problemă de redistribuire a banilor, ar fi, probabil, ușor de abordat, matematic și cu ecuații economice; din păcate, este o problemă mult mai profundă, care nu poate fi rezolvată prin simplă redistribuire a fondurilor. Mai este o problemă aici: dincolo de problemele specifice cu care se confruntă România (corupție organică), ne confruntăm cu o redefinire a societății umane la nivel global. Educăm pentru ce anume? Societatea umană trece printr-o realiniere majoră, ultima dată s-a întâmplat la începutul revoluției industriale (de amintit că sistemul educațional modern, universal, gratis, a luat ființă exact ca reacție și realiniere la noul sistem social adus de către revoluția industrială), acum trecem printr-o altă revoluție majoră (recomand lectura scrierilor lui Yuval Noah Harari pe tema asta (vine pe 10 mai în România, apropo), care face viitorul extrem de imprevizibil. Nu știm ce set de competențe și abilități („skills”) vor fi importante și necesare peste cinci ani pe piața de muncă sau cum va arăta piața de muncă. Ce să mai zicem de 15-20 de ani, cât ar fi perioada individuală de implicare într-un sistem educațional. România ar trebui să se alăture dialogului global pe această temă – dar, din păcate, noi avem chestiuni mai arzătoare la ordinea zilei.

Un sondaj Eurostat arată că România deține un loc codaș la procentul de persoane cu studii superioare în categoria de vârstă 30-34 de ani. Care credeți că sunt cauzele? Dar consecințele?

Este important de înțeles cum se definesc „studiile superioare” în statisticile globale. Mai potrivit este probabil termenul de „învățământ terțiar”. Asta include și învățământul superior (studii universitare), dar și învățământul de specialitate, tehnic și aplicat. Cauzele, din nou, sunt profunde și complexe, ar necesita un studiu sociologic aprofundat. Probabil, este legat de descurajare, de percepția că studiile superioare nu te ajută cu nimic. Probabil, și faptul că studiile terțiare tehnice nu sunt larg disponibile în România. Greu de spus, nu m-aș aventura în speculații fără să cunosc sistemul. Mai important de determinat ar fi, de fapt, dacă împingerea în sus a procentajului de tineri cu „studii superioare” este un fapt de dorit. Bănuiesc că asta sună retrograd, dar nu cred că este. Iarăși, trebuie să realiniem sistemul de educație (global, nu local) noilor cerințe ale societății informaționale, post-industriale. Deja s-a ajuns, în opinia mea, la o saturație, la o inflație a studiilor superioare, care astfel nu mai sunt superioare. Învățământul terțiar a ajuns un buffer zone care are scopul nedeclarat de a absorbi procentele din ce în ce mai mari de populație care nu-și mai găsesc ușor locul într-o economie în schimbare problematică. Global, suntem din ce în ce mai mulți oameni de care e nevoie din ce în ce mai puțin pentru a susține economia. Societatea, ca întotdeauna, se adaptează. De aici explozia procentelor în învățământul superior, de aici explozia economiei serviciilor. Un simplu exemplu, în universitatea mea sunt aproximativ 300 de academici și 700 de funcționari.

Ministrul educației continuă și acum să nege existența analfabetismului funcțional. Credeți că e o stratagemă? Este igienic pentru un om politic să nege evidența? Sunt studii în domeniu care atestă existența sa.

Evident că este o stratagemă. Ministrul educației servește strict scopurile sale politice. Va declara doar ceea ce va percepe că va ajuta scopurilor personale. Peste o lună, va declara opusul, dacă va crede că-i ajută.

Care credeți că ar fi soluțiile de sistem? Către ce domenii ar trebui alocate fondurile? Ar trebui corelată strategia de dezvoltare a Educației cu piața muncii?

Corelarea strategiei cu piața muncii probabil e o abordare pragmatică. Problema este definirea pieței de muncă, în materie de dinamică și schimbare. Senzația mea este că și „afară” se produce o reorientare. Trebuie schimbată „paradigma educațională”, cum sugerează Sir Ken Robinson (recomand călduros vizionarea discursului lui Robinson – vorbește de promovarea creativității). La noi se adaugă stratul corupției și al înapoierii structurale și de mentalități.

Care e lecția britanică? Cu ce diferă? Ce are ea inedit pentru un om venit din acest sistem? Ne puteți împărtăși din experiența dvs. acolo?

Lecția britanică? Nu prea încurajatoare nici asta, dacă ne uităm la parlament. Sistemul britanic de învățământ superior, în care funcționez eu, este mai puțin rigid în relația cu studenții. „Student experience” este luată foarte serios aici. Din motive pur pragmatice. Evaluarea făcută de studenți este extrem de importantă în determinarea „rank”-ului universității în așa-numitele „league tables”, care, la rândul ei, determină atractivitatea pentru potențiali candidați. Asta are efecte pozitive și negative: studenții sunt tratați mult mai egal, vocea lor este auzită, contribuie activ la propria educație, pe de altă parte, se poate ajunge la o politică de „cocoloșire” (spoon feeding).

Sistemul britanic este, pe de altă parte, foarte birocratizat. Asta asigură o calitate bună și controlabilă („accountable”) a actului educațional, dar este, în același timp, un obstacol și un motiv de frustrare pentru personalul academic. Ca să dau un exemplu, universitatea mea (University of Suffolk) este cea mai tânără universitate din UK, am obținut „independența” abia în 2016. A fost înființată în 2007 pentru că Suffolk era unul dintre puținele comitate fără o universitate locală. Timp de aproape zece ani, a funcționat sub tutela a două universități consacrate (University of East Anglia și University of Essex), după care a trecut printr-un proces riguros, strict, de un an, cu scopul demonstrării capacității că poate funcționa independent. Comparați asta cu posibilitatea de a înființa peste noapte o universitate-SRL în România.

Un alt element care a devenit din ce în ce mai important este „employability”. Piața de muncă, angajatorii au început să se implice din ce în ce mai mult, pentru că doresc angajați potențiali cu anumite abilități. Sistemul educațional preuniversitar este foarte criticat aici, pentru că nu reușește să educe copiii în domenii importante, iar acum pică în sarcina universităților să umple golul.

Nu este un sistem ideal, cred că sunt mai multe de învățat din defectele sale decât din faptele pozitive, care sunt ușor de idealizat. Ca oriunde, sistemul de învățământ britanic s-a marketizat, merge pe principiile pieței. Studenții sunt „clienți” care trebuie câștigați, menținuți și protejați cu orice preț. Altminteri, dacă studenții nu se mai înscriu la universitatea ta și numărul lor scade, atunci și afacerea devine nesustenabilă.