Teoriile de cauză unică nu explică satisfăcător demonstrațiile din jurul lumii

ESTE DIFICIL să ții pasul cu mișcările de protest care se derulează în toată lumea. Demonstrații masive antiguvernamentale, unele pașnice, unele nu, au blocat în ultimele săptămâni străzi pe toate continentele, în: Algeria, Bolivia, Marea Britanie, Catalonia, Chile, Ecuador, Franța, Guineea, Haiti, Honduras, Hong Kong, Irak, Kazahstan, Liban, Pakistan, etc.

Lumea nu a mai văzut o astfel de revărsare de furie populară de la valul mișcărilor de tip „people power” care a lovit țările asiatice și est-europene în anii 1980 și la începutul anilor 1990. Înainte de acela, numai mișcările de protest globale de la sfârșitul anilor 1960 au fost similare ca mărime.

Acele valuri precedente de proteste nu au fost nici pe departe atât de coerente și conectate cum sunt prezentate câteodată. Revoltele de la sfârșitul anilor 1960 au variat de la lupte intrapartinice în China la mișcarea pentru drepturile civile la proteste față de războiul din Vietnam sau faţă de dominația sovietică în Europa de Est. Și revoluțiile populare de 20 de ani mai târziu – în țări atât de contrastante precum Burma și Cehoslovacia – au fost marcate atât de diferențele dintre ele, cât și de similaritățile lor.

Chiar și așa, mișcările de azi par ciudat de neconectate și spontane. Unele teme apar în mod repetat – cum ar fi nemulțumiri economice, corupție sau fraude electorale suspectate –, însă aceasta pare mai mult o coincidență decât coerență. Cauzele inițiale ale protestelor nu ar putea fi mai variate: în Liban, o taxă pe convorbiri telefonice făcute prin servicii precum WhatsApp; în Hong Kong, legislație propusă privind extrădarea suspecților de infracțiuni către China; în Marea Britanie, un guvern care dorește Brexit.

Dornici să impună o trăsătură comună acestor evenimente disparate, analiștii au venit cu trei categorii de explicații. Acestea sunt economice, demografice și conspiraționale.

Explicațiile economice se axează pe felul în care lucruri aparent minore afectează standardele de viață (o creștere cu 4% a prețului biletelor de metrou în Chile, de exemplu) s-au dovedit a fi ultima picătură pentru oamenii care se descurcă din greu în societăți din ce în ce mai inegale. Pentru stânga, acesta este doar ultimul paroxism al unui capitalism disfuncțional și condamnat la pieire. După cum zice o publicație socialistă australiană: „Pentru mai mult de patru decade, țară după țară a fost devastată de politicile neoliberale proiectate să facă masa muncitorilor și a săracilor să plătească pentru ceea ce este o criză din ce în ce mai mare în sistem”. Chiar și fanii piețelor libere văd inegalitatea crescândă drept o cauză a furiei concertate – cu Chile, una dintre cele mai inegale țări relativ bogate, citată adeseori ca exemplu.

Explicația demografică notează că tinerii sunt cei mai probabili protestatari și că lumea e destul de tânără, cu o vârstă mediană de 30 de ani și o treime din oameni sub 20 de ani. Niall Ferguson, istoric, face comparații cu anii 1960, când, ca și acum, era „un exces de tineri educați” din cauza unui boom în educația superioară, producând mai mulți absolvenți decât erau slujbe pentru ei.

Cât despre conspirații, guvernelor le place să facă aluzie la forțe sinistre care agită lucrurile. Ministerul de Externe chinez a sugerat că protestele din Hong Kong erau „cumva cauzate de SUA”. În America Latină se șoptește că regimurile socialiste din Cuba și Venezuela au încurajat revolte în alte părți pentru a distrage atenția de la problemele lor.

Factorii economici și demografici și chiar amestecul din afară au cauzat unele proteste. Însă niciuna dintre aceste teorii nu e de ajutor în mod universal. Economia mondială nu se confruntă nici pe departe cu problemele de acum o decadă – când mai puțini oameni au ieșit în stradă. Și, pentru a ne întoarce la exemplul din Chile, Tyler Cowen, economist la Universitatea George Mason University, a arătat că inegalitatea de venituri de acolo se micșora de fapt. Nici o creștere a numărului de tineri nu oferă o explicație satisfăcătoare. Mulți din cei care mărșăluiesc (în Marea Britanie și Hong Kong, de exemplu) sunt grizonanți. Cât despre amestecul din străinătate, nimeni nu blamează în mod serios o mână criminală globală pentru revolte.

Alţi trei factori acoperă unele dintre golurile lăsate de aceste explicații. Unul, puțin menționat, este că, cu toate pericolele sale, protestul poate să fie mai incitant decât rutina vieții zilnice – și când toată lumea face asta, solidaritatea devine o modă. Un altul este că telefoanele smart facilitează organizarea și susținerea protestelor. Aplicațiile criptate de mesagerie permit protestatarilor să fie cu o baricadă înaintea autorităților. Imediat ce un „imn” scris special pentru demonstranții din Hong Kong a apărut online, mallurile au răsunat de muzica venită în mod neplanificat de la mase.

Al treilea factor este motivul evident pentru protest: canalele politice convenționale par deșertificate. La sfârșitul anilor 1980, țintele uzuale ale protestatarilor erau guvernele autocratice care permiteau cel mult alegeri falsificate. Fără un vot liber, strada era singurul fel de a exercita „puterea poporului”. Unele dintre protestele de anul acesta – la adresa lui Abdelaziz Bouteflika în Algeria și a lui Omar al-Bashir în Sudan, de exemplu – sunt similare. Însă democrații aparent bine funcționale au fost și ele afectate.

Pentru mai multe motive, oamenii ar putea să se simtă neobișnuit de lipsiți de putere în aceste zile, crezând că votul lor nu contează. Unul este concentrarea crescândă pe schimbările climatice. Mișcarea Rebeliunii Extincției, de campanii de nesupunere civică disruptivă, a atins un vârf în țări de la Marea Britanie până în Australia. Emisiile de carbon cer soluții internaționale care nu sunt la îndemâna nici măcar a unui singur guvern, ce să mai vorbim de un singur vot.

În plus, social media, în afară de a facilita protestele, ar putea să alimenteze frustrări politice. Folosirea ei tinde să creeze camere de ecou și astfel să crească sentimentul că puterea „nu ascultă niciodată”. Un fenomen poate înrudit este slăbirea acordului aflat la baza democrației de tip occidental – că pierzătorii, care ar putea reprezenta o majoritate a votului popular, vor accepta să fie conduși de câștigători până la alegerile viitoare. Milioanele de oameni de pe străzi nu acceptă răbdarea cerută de acest acord.

Niciuna dintre aceste tendințe nu este probabilă de a se inversa în curând. Dacă demonstranții nu renunță cumva din frustrare, acest val de proteste ar putea fi mai degrabă noul status quo decât începutul unei revoluții globale. ■

Acest articol a apărut în secțiunea Internațional a ediției tipărite, sub titlul „Cu toții vrem să schimbăm lumea”