Așa cum se prezintă acum, programul principalei candidate a democraților nu dă multă atenție piețelor și afacerilor

ELIZABETH WARREN este remarcabilă. Născută într-o familie săracă din Oklahoma, ea și-a croit drumul în sus ca să devină un strălucit profesor de drept la Harvard. Ca mamă singură în anii ’70, a rupt cu convențiile, urmând o carieră full-time. Într-o epocă de guvernare prin postări pe tweeter, ea este un tocilar al politicilor, devenind acum principalul candidat pentru nominalizarea din partea democraților pentru prezidențialele din 2020. Sondajele sugerează că, într-o confruntare directă, mai mulți americani ar vota pentru ea decât pentru Donald Trump.

La fel de remarcabilă precum povestea doamnei Warren este însă magnitudinea ambiției ei de a redefini capitalismul american. Ea are un plan admirabil de detaliat de transformare a unui sistem pe care îl crede corupt și care nu îi servește pe oamenii de rând. Multe dintre ideile ei sunt bune. Are dreptate să încerce să limiteze eforturile firmelor uriașe de a influența politica și de a-și înghiți rivalii. Dar în miezul său, planul ei relevă o dependență sistematică de reglementare și protecționism. Așa cum este acum, el nu este răspunsul pentru problemele Americii.

Doamna Warren răspunde la un set vechi de îngrijorări. America are o inegalitate mai mare decât orice altă țară mare bogată. Chiar dacă există multe locuri de muncă, creșterea salariilor este ciudat de redusă. În două treimi din industrii, marile firme au devenit mai mari, ceea ce le-a permis să obțină profituri anormal de mari și să împartă mai puțin din cașcaval cu muncitorii. Pentru doamna Warren, situația asta este personală. Părinții ei au suportat Dust Bowl[1] și Marea Depresiune din anii ’30, iar mai târziu, cariera tatălui ei s-a prăbușit din cauza bolii. Ca om de știință, ea s-a specializat în examinarea modului în care falimentul îi pedepsește pe cei care ajung la ananghie. Ideea care îi animă gândirea este despre o clasă de mijloc precară, care este prădată de marile afaceri și trădată de politicienii care se înfruptă din dolarii corporatiștilor la Washington, DC.

Unii critici republicani și de pe Wall Street susțin că doamna Warren este socialistă. Nu este. Ea nu sprijină proprietatea publică asupra întreprinderilor sau controlul politic al fluxurilor de credit. În schimb, ea favorizează reglementările care obligă sectorul privat să treacă testul ei despre ce înseamnă a fi corect.

Amploarea acestor reglementări este copleșitoare. Băncile ar fi restructurate, divizate între băncile comerciale și cele de investiții. Giganții tech precum Facebook ar fi dezmembrați și transformați în utilități. În energie, ar fi o interdicție pe fracturarea șisturilor (fracking, ceea ce ar fi, pentru piețele petroliere, un pic ca și cum ai închide Arabia Saudită), o eliminare treptată a energiei nucleare și adoptarea de ținte pentru energia regenerabilă. Asigurările private de sănătate ar fi în mare parte interzise și înlocuite de un sistem de stat. Baronii private equity (ai capitalului privat) nu ar mai fi protejați de răspunderea limitată: în loc de asta, ei ar trebui să onoreze datoriile firmelor în care investesc.

Această re-reglementare sectorială ar completa măsuri largi, care să cuprindă întreaga economie – o taxă de 15%, pentru securitatea socială, pentru cei care câștigă peste 250.000 de dolari, o taxă anuală pe avere de 2% pentru cei cu averi de peste 50 de milioane $, o taxă de 3% pentru cei cu averi de peste 1 miliard $ și o taxă suplimentară de 7% pe profiturile corporatiste. Între timp, statul ar relaxa controlul proprietarilor asupra companiilor. Toate firmele mari vor trebui să ceară o licență de la guvernul federal, care ar putea fi revocată dacă ei nu reușesc, în mod repetat, să satisfacă interesele angajaților, clienților și comunităților. Lucrătorii ar alege două cincimi din membrii consiliilor de administrație.

[1] The Dust Bowl a fost o perioadă de furtuni severe de praf, care au distrus în mare parte ecologia și agricultura marilor preerii americane și canadiene, în anii ‘30.

Doamna Warren nu este xenofobă, dar este protecționistă. Noi cerințe pentru acordurile comerciale le-ar face mai puțin probabile. Guvernul ei ar „gestiona activ” valoarea dolarului. Doamna Warren promovează unele idei pe care le susține revista noastră. Un motiv al inegalității este că cele mai lucrative colțuri ale economiei sunt monopolizate de oameni dinăuntru. Ea are dreptate să facă apel la o politică antitrust viguroasă, inclusiv pentru firmele tech, zero toleranță pentru nepotism și încetarea acordurilor non-concurență care limitează capacitatea muncitorilor de a câștiga salarii mai mari și de a schimba locurile de muncă. Dată fiind inflația, planul ei de a ridica salariul federal minim la 15 dolari pe o perioadă de cinci ani poate fi un mod rezonabil de a ajuta muncitorii mai săraci. Cei bogați ar trebui realmente să plătească impozite mai mari, deși noi credem că soluția practică este de a închide portițele de scăpare, cum ar fi bonusul pentru câștigurile de capital cunoscut sub denumirea de dobândă purtată, și de a mări impozitele pe moștenire, nu o taxă pe avere. Și dacă un impozit pe carbon este modul nostru preferat de a lupta împotriva schimbărilor climatice, planul ei de ținte pentru energia curată ar face o mare diferență.

Totuși, dacă întreg planul Warren ar fi aplicat, sistemul economic liber al Americii ar suferi un șoc sever. Aproximativ jumătate din burse și firmele deținute de private equity ar fi demontate, ar suferi o re-reglementare severă sau și-ar vedea activitățile abolite. Iar în timp, agenda doamnei Warren ar încetățeni două filosofii dubioase despre economie, care i-ar seca vitalitatea.

Prima este încrederea ei în guvern, ca fiind benign și eficient. Guvernul este capabil să facă mult bine, dar, ca orice mare organizație, e supus incompetenței, capturat de oameni puternici dinăuntru și de o indiferență kafkiană față de soarta oamenilor de rând, la care doamna Warren ține cel mai mult. Atunci când firmele de telecomunicații și companiile aeriene au fost foarte reglementate în anii ’70, ele erau notorii pentru încetineala și ineficiența lor. Cea mai cunoscută realizare a doamnei Warren este crearea în 2011 a unui organism pentru protecția consumatorilor de servicii financiare. Acesta a făcut o treabă bună, dar are puteri neobișnuite, a fost uneori greoi și a devenit o minge de fotbal politic.

Cealaltă filosofie dubioasă este demonizarea mediului de afaceri. Ea subapreciază puterea dinamică a piețelor de a-i ajuta pe americanii din clasa mijlocie, ghidând în mod invizibil acțiunile diverse și spontane ale oamenilor și firmelor, mișcând capitalul și forța de muncă din industriile muribunde, spre cele în creștere, și inovând în detrimentul celor leneșe existente. Fără această distrugere creativă, niciun fel de acțiune guvernamentală nu poate ridica nivelul de trai pe termen lung.

Culorile primare

Mulți președinți au adoptat poziții în alegerile primare, de la care au pivotat în calitate de nominalizați ai partidului lor. Dacă doamna Warren o să ajungă în Biroul Oval peste 15 luni, ea se va confrunta cu constrângeri din partea tribunalelor, a statelor și, probabil, a Senatului. Dimensiunea și profunzimea imensă a economiei americane înseamnă că niciun om, nici măcar cel/cea care locuiește la Casa Albă, nu poate să îi schimbe natura ușor. Cu toate acestea, marele plan cu accent pe guvern al doamnei Warren conține multe lucruri care ne pot îngrijora. Ea trebuie să găsească mai mult spațiu pentru sectorul privat inovativ și dinamic, care a fost mereu în miezul prosperității americane.

Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Un plan pentru capitalismul american”