Nici demnă, nici eficientă

Charlemagne

48
7 minute de lectură

Disputa pe bugetul UE

Foto: Getty Imges / Guliver

WALTER BAGEHOT scria că o constituție are nevoie de părți care să fie atât „demne” (ceremonioase și reverențioase), cât și „eficiente” (clare și bazate pe reguli). Scriitorul victorian și editorul The Economist ar fi găsit prea puțin din ambele în „cadrul financiar multianual” (MFF) pe șapte ani al Uniunii Europene. Acest proces e cam lipsit de demnitate: nimic nu poate fi mai departe de marea lume a simbolurilor europene și de postnaționalismul luminat decât incredibila ceartă pe resurse dintre statele membre. El nu este nici măcar eficient. În loc să întrebe mai întâi pe ce ar trebui cheltuiți banii, procesul începe cu bătălii referitoare la dimensiunile bugetului și reajustează în el priorități de politică pentru cea mai mare parte a viitorului deceniu.

Totuși, negocierea are o anume importanță constituțională pentru UE. Negocierile la fiecare șapte ani sunt un ritual, iar imaginea liderilor defilând spre și din sălile îmbâcsite de la Bruxelles face parte integrantă din calendarul ceremoniilor Uniunii, la fel cum este discursul reginei pentru Marea Britanie sau starea națiunii pentru America. Acolo se întâlnesc părțile emoțională și practică ale instituției, unde linia dintre interesul și identitatea națională se amestecă, intrând în contact cu domeniul mai puțin sangvin, dar nu lipsit de idealuri, al cooperării europene. El dă formă activităților clubului, acționează ca o casă de clearing pentru disputele politice și astfel reprezintă o hartă a lor. Oricât de sumbru ar putea să pară, el revelează ceva din sufletul UE.

Ce ne arată, atunci, ultima rundă? Negocierile pentru perioada următoare, din 2021 până în 2027, se opintesc de 20 de luni. Un summit al Consiliului European de la începutul acestei luni a fost martorul felului în care liderii naționali și-au înfipt călcâiele și au amânat problema pentru următoarea lor întâlnire, din decembrie, dar acordul final ar putea să se producă abia în a doua parte a anului viitor. Mai multe probleme stau în calea progresului.

Prima este dimensiunea totală a bugetului. Cel actual este stabilit la 1,02% din PIB-ul Uniunii sau puțin peste un trilion de euro, inclusiv 165,8 miliarde euro pentru anul acesta. Germania și alții dintr-un bloc frugal de state contribuabile din Nord vor ca succesorul său să nu fie mai mare de 1%. Comisia Europeană, sprijinită de țările recipiente din sudul și estul UE, a propus circa 1,1%, iar Parlamentul European, cea mai federalistă dintre instituțiile sale, vrea 1,3%. Este probabilă o creștere mult mai mică.

A doua problemă este cine și cât ar trebui să contribuie la buget. Nordicii sunt extrem de conservatori, deoarece ieșirea Marii Britanii lasă o gaură anuală de circa 10 miliarde euro, care trebuie acoperită, probabil mai ales din buzunarele lor. Ei se luptă ca să mențină sistemul de rambursări prin care o parte din bani revin contribuabililor mari neți, care nu primesc foarte mult în domenii cum sunt fondurile agricole și de dezvoltare regională; Franța, prin contrast, susține că plecarea Marii Britanii și necesitatea unei UE mai ambițioase înseamnă că trebuie să se renunțe la sistemul de rambursări. Comisia a vânturat și ideea unui impozit la scara Uniunii pe materialele din plastic (alții sugerează un impozit pe tranzacțiile financiare), prin care UE ar putea să obțină direct o parte din veniturile sale.

Foto: Getty Images

Apoi, este bătălia pe ce ar trebui cheltuiți banii. Tendința pe termen lung a MFF a fost de descreștere a cheltuielilor pe Politica Agricolă Comună de subvenții pentru fermieri, de la jumătate din total, la începutul anilor 90, la sub un sfert azi, creștere a cheltuielilor pe dezvoltarea regională, odată cu aderarea statelor mai sărace din Sud și Est, care a scăzut apoi, pe măsură ce acestea au prins din urmă restul, și creșterea cheltuielilor pe competitivitate (cercetare și dezvoltare, măsuri de consolidare a pieței unice) și pe politică externă și securitate, pe măsură ce aceste priorități au apărut. Această „modernizare” a bugetului, așa cum este cunoscută în jargonul de la Bruxelles, va continua în următoarea perioadă, dar statele membre nu sunt de acord pe măsura în care ar trebui să o facă, statele din Est și Sud, mai ales, apărând vechile priorități precum agricultura și asistența regională, în timp ce nordicii împing spre redirecționarea unor cheltuieli mai mari către știință și măsuri legate de mediu. Clivajul Est-Vest este accentuat și de sugestia că unele plăți ar trebui să fie condiționate de aderarea statelor membre la standardele statului de drept; asta este o amenințare mai ales la adresa Poloniei și Ungariei, recipiente nete ale căror orientare spre autoritarism i-a înfuriat, în anii recenți, pe colegii lor europeni.

Toate acestea dezvăluie o UE aflată între două lumi. Pe de o parte, Uniunea de ieri, un club mai mic și mai omogen, a cărui sarcină era legarea laolaltă tehnocrată a continentului, prin reguli și subvenții, după traumele de la mijlocul și finalul secolului XX. Pe de altă parte, Uniunea de azi și de mâine, un bloc mai mare, mai divers și mai politic, care se confruntă cu presiuni mai mari din exterior, necesitând o acțiune comună, și care este de aceea mai fracționat și în același timp și mai ambițios. Negocierile dureros de lente pe viitorul MFF ar putea fi considerate ca fiind tranziția dureroasă dintre lumea veche și cea nouă.

Urma banilor

Ceva va trebui să se schimbe. Ritualurile bugetare ale UE au nevoie de mai multă demnitate. Ele trebuie să facă mai mult pentru a obține loialitatea cetățenilor de rând, deasupra și dincolo de calculul egoist al contribuțiilor și beneficiilor nete naționale. Limbajul și procesul bugetului ar trebui să devină mai puțin tehnocrat și să se concentreze mai mult pe interesele și preferințele comune ale alegătorilor ale căror guverne achită factura. Adunările consultative de cetățeni europeni ar putea, de exemplu, să fie implicate în procesul decizional.

MFF trebuie și să devină mai eficient. O negociere diplomatică multianuală, care acoperă șapte ani, o perioadă în care nimeni nu poate spune cu precizie de ce este nevoie și în care mândria națională devansează nevoile reale, nu este deloc un mod de lucru pentru o instituție modernă. Este nevoie de noi mecanisme pentru ajustarea și aducerea la zi a bugetului în mod mai frecvent; poate prin intermediul unui forum de miniștri naționali și de membri ai Parlamentului European sau prin impozite UE directe care să îi dea Uniunii o flexibilitate mai mare. UE nu este un stat și nu are nevoie de aparatul acestuia, dar o doză din formula fără vârstă a lui Bagehot i-ar prinde bine. ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele