Splendoare în iarbă este puțin spus. Turneul de la Wimbledon a oferit, anul acesta, un spectacol total, cu o serie de actori speciali. Anul 2018 a fost cel al revenirilor importante. Nadal, Djokovici, Serena Williams s-au întors pe covorul roșu, cu rezultate finale diferite.

În turneul masculin, Rafael Nadal a ratat intrarea în finală, dar a confirmat că este în joc. După demonstrația de forță de la Roland Garros și dispariția din motive legate de o accidentare, după turneul parizian, toată lumea era curioasă să vadă felul în care Nadal se va descurca pe iarbă, la Londra. Spaniolul a ieșit bine dintr-un turneu care a fost, totdeauna, complicat pentru el. A jucat două meciuri epice, unul cu Juan Martin del Potro, câștigat într-un set decisiv care i-a entuziasmat pe specialiștii ce s-au grăbit să îl compare cu cel mai frumos meci din toate timpurile, finala de la Wimbledon din anul 2008 dintre Federer și Nadal. Setul decisiv al meciului dintre Nadal și del Potro de anul acesta a fost plin de momente speciale, de plonjoane disperate, la intercepție, realizate de ambii jucători și, în final, Nadal a câștigat cu 6-4 setul decisiv.

Dar cei care au pus calificative meciului din sferturi dintre Nadal și del Potro s-au grăbit. Nu se jucase încă semifinala dintre Nadal și Novak Djokovici. Sârbul venea și el după o perioadă lipsită de glorie. O accidentare care l-a scos din circuit și care a lăsat urme. Djokovici nu mai fusese de doi ani în fazele finale ale unui turneu de Grand Slam. Mai mult decât atât, fostul număr 1 alunecase mult în clasamentul ATP, până pe locul 21, iar meciurile pe care le disputase anul acesta veneau, de fiecare dată, cu un semn de întrebare: unde este vechiul Nole, cel care câștiga marile turnee? 

Djokovici s-a întors și a câștigat

Iată că, anul acesta, la Wimbledon, Djokovici s-a întors și a câștigat. Cu același eficient rever în cros cu două mâini, cu sprinturile rapide și inepuizabile, dar și cu o partitură nouă, pe care am văzut-o clar în meciul cu Nadal: o nervozitate ieșită din comun. Rămân antologice fazele în care se lovește de mai multe ori cu racheta în talpa pantofilor de tenis sau strigătele la limita patologicului. Mă gândesc doar cât de confortabil s-or fi simțit arbitri de linie și copiii de mingi, aflați la câțiva metri de sârbul dezlănțuit. Dar imaginile disperării sunt relevante pentru noul Djokovici, cum s-a autodenumit chiar el un jucător schimbat, dar cu o evidentă presiune a rezultatului asupra sa.

Partida Nadal-Djokovici a fost prilejul unui episod care nu se mai poate întâmpla nicăieri în lume la un turneu de tenis. Început la o oră destul de târzie, jucat pe terenul central cu acoperișul tras pentru a nu fi perturbat de lăsarea întunericului, meciul a fost oprit, în cele din urmă, la ora 23, ora Londrei, pe motiv că administrația locală a capitalei Angliei nu permite desfășurarea de activități sportive după această oră. Drept urmare, partida a fost reluată a doua zi, sâmbătă, dând peste cap nu doar programul finalei turneului feminin, ci și logica desfășurării competiției, care încearcă să ofere ore egale de recuperare jucătorilor care se întâlnesc în fazele finale ale competiției. În acest caz, Kevin Anderson a încheiat partida vineri seară, în timp ce Djokovici a jucat semifinala până sâmbătă după-amiază. Sârbul a câștigat semifinala cu 10-8 în setul decisiv, după un meci care a cumulat 5 ore și 15 minute de joc, întins pe două zile.

În cele din urmă, Djokovici a câștigat și finala de la Londra, mult mai clar și mai rapid decât meciul cu Rafael Nadal. Ceea ce ne arată că Novak Djokovici s-a întors în top într-un mod convingător și că revine în cursa pentru locul 1.

Wimbledon 2018 a mai oferit câțiva eroi. Cel dintâi este, fără îndoială, Roger Federer. „Maestrul” elvețian a renunțat complet la sezonul de zgură, fapt care i-a atras critici publice chiar de la Ion Țiriac, evident interesat ca Roger să fi participat la turneul de la Madrid, pe care îl deține omul de afaceri român. Dar cine ar putea să îi dea lecții lui Federer despre cum să își organizeze programul competițional? La vârsta și experiența lui, elvețianul știe prea bine cum să își dozeze efortul. Iar anul acesta, Federer a jucat totul pe cartea Wimbledon. Ideea părea că va funcționa, Roger trecând fără probleme până în faza sferturilor de finală. Sau, mai exact, până la primele două seturi câștigate în sferturi în fața lui Kevin Anderson. Moment în care totul a început, încet-încet, să se surpe. Mai întâi, Federer a ratat o minge de meci, iar apoi a pierdut partida cu 13-11 în setul decisiv.

Federer a pierdut, dar, în fața londonezilor, și-a asumat un obiectiv simplu pentru anul viitor, dorința de a reveni la turneu. Pentru acest artist al tenisului, care împlinește, în data de 8 august a.c., 37 de ani, este, fără îndoială, o țintă decentă. Dar Federer este la fel ca vinul. Cu cât este mai vechi, cu atât este mai bun. Cea mai bună dovadă în acest sens este chiar contractul încheiat de elvețian înainte de Wimbledon. Un contract pentru următorii 10 ani (care depășește, în mod clar, momentul încheierii carierei de jucător a lui Roger) parafat cu firma Uniqlo, care, spun surse neoficiale, este în valoare de 300 de milioane de dolari. Ceea ce arată, încă o dată, cât de puternic este nu doar tenismenul, ci și brandul Federer. 

Kevin Anderson câștigă de două ori în prelungiri 

Celălalt jucător care a ieșit la rampă a fost sud-africanul Kevin Anderson. Venit din mijlocul plutonului, deloc carismatic, Anderson a produs surpriza anul trecut, la US Open, când a ajuns în finală. O finală pierdută fără drept de apel cu Nadal. Dar, acum, la Wimbledon, Kevin Anderson a demonstrat că nu este doar o întâmplare. La Londra, a făcut două meciuri istorice. Primul, în care l-a întors pe Federer de la 0-2 la seturi și l-a învins în decisiv, al doilea, în care a trecut dramatic de John Isner, cu 26-24 în setul decisiv, după șase ore și 36 de minute de joc.

Din păcate, meciurile ajunse în prelungiri au redeschis discuția legată de oportunitatea ca toate turneele de Grand Slam să introducă departajarea prin tie-break în setul decisiv. Americanii aplică deja la US Open regula tie-breakului în setul decisiv. Celelalte trei turnee de Grand Slam, Australian Open, Roland Garros și Wimbledon, au rămas consecvente vechiului sistem. (Vechi este un fel de a spune, pentru că în perioada de glorie a lui Ilie Năstase toate seturile se jucau la o diferență de două ghemuri. Acum a mai rămas această regulă numai în setul decisiv.)

Pentru schimbarea sistemului au pledat chiar jucătorii implicați în meciurile-maraton, dar intervenția lor poate fi de înțeles, dacă avem în vedere că declarațiile au fost oferite imediat după terminarea unui meci care a durat 6 ore și jumătate într-o singură zi. Nu pot decât să sper că organizatorii turneelor de Grand Slam vor rezista tuturor presiunilor (televiziune, jucători ș.a.) și vor păstra actualul sistem. Un sistem care poate duce, din când în când, la partide întinse până la limita epuizării, dar care dau farmec tenisului, oferă tensiune și mai păstrează ceva din tradiția acestui sport. 

Pe tabloul feminin, capii de serie au căzut ca popicele 

În turneul feminin, am asistat la un șir nesfârșit de cădere a capilor de serie, respectiv a favoritelor. Pe rând, au pierdut Caroline Wozniacki, Petra Kvitova, Maria Șarapova, Elina Svitolina, Garbine Muguruza, Karolina Pliskova și, cu voia dumneavoastră, ultima pe listă, Simona Halep. Cu toate acestea, semifinalele au fost jucate de trei deținătoare de Grand Slam, ceea ce nu este puțin lucru.

Desigur, toate privirile erau ațintite asupra Serenei Williams. Revenirea la Roland Garros fusese aproape neconvingătoare (retragere în optimi de finală, înainte de meciul cu Maria Șarapova). Cu câteva zile înainte de Wimbledon, Serena a fost implicată într-un mic scandal legat de refuzul de a-i fi prelevate probe antidoping la domiciliu. Tema nu prevestea lucruri prea bune pentru Londra, dar Serena a avansat în turneu și a fost dată uitării. Victorii fără probleme până în finala jucată cu Kerber. 

Serena a clacat în finală, Kerber face tripla 

Doar că, în finală, Serena a fost de nerecunoscut. A părut dezorientată pe teren, a făcut greșeli copilărești și, în general, a arătat ca un elefant aflat în magazinul cu porțelanuri. Nu i-a ieșit aproape nimic, iar rezultatul a fost o victorie clară: 6-3, 6-3 pentru Angelique Kerber. Astfel, jucătoarea germană a ajuns aproape pe nesimțite la trei turnee de Grand Slam câștigate, ceea ce nu este puțin lucru.

Kerber s-a întors la jocul din 2016, anul în care a câștigat Australian Open și US Open și a pierdut finala la Wimbledon (cu Serena Williams). O jucătoare care lovește atât de plat încât, într-un limbaj deloc academic, se spune că execută forehandul ca și cum ar avea o lopată în mână. Dar Kerber, în perioadele ei bune, aleargă atât de bine, scoate totul în terenul advers, acoperă tot terenul, greșește atât de puțin, încât este aproape imposibil să fie învinsă.

Astfel au stat lucrurile în finala de la Wimbledon, unde Angelique a învins-o pe Serena fără istoric. După finală, amatorii de iluzii contrafactuale nu au decât să regrete că finala așteptată de suporterii români, între Halep și S. Williams, nu a avut loc.

Wimbledonul, cu farmecul lui arhaic, se oprește aici în 2018. Dincolo de jucători și jucătoare, turneul de la Londra ne-a reamintit că este singurul din lume la care mingea care cade pe linie ridică un nor de cretă albă (cum era pe vremuri la majoritatea turneelor de tenis), singurul care își permite să oprească un meci la ora 11 noaptea și singurul Grand Slam care se joacă pe un amestec de pământ cu iarbă. Un teren care schimbă, uneori, traiectoria mingii, dar care nu face decât să confirme ideea că nimeni și nimic nu este perfect. Nici măcar Wimbledonul.