Aventuri la Gărâna

Sonorizarea la Gărâna, ca și la oricare festival/eveniment de o asemenea anvergură, datorită numeroaselor necesități și probleme tehnice, e o altă mare aventură... De data asta, peste tot, în toate locațiile, sunetul consider că a fost mai bun ca niciodată.

92
5 minute de lectură

Cum să nu fie o aventură, de exemplu, cum am ajuns eu în acest an la Gărâna Jazz Fest după aproximativ 14 ore de drum în care am schimbat: tren de noapte/de dormit București-Caransebeș, tren navetă (locomotivă și un vagon) Caransebeș-Reșița, taxi gară-autogară, microbuz Reșița-Văliug, autostop Văliug-Gărâna, microbuz Gărâna-scena-Brebu Nou-hotel/pensiune?… Noroc că a fost timp frumos, destul de cald și plăcut, iar la finalul călătoriei, satisfacția întâlnirii cu oameni dragi, colaboratori, colegi, prieteni, iar seara, atmosfera unică a împletirii naturii, cu fanii și muzicienii acestui fenomen numit JAZZ!

Aventură am putea numi și echipamentul cu care trebuie să te dotezi pentru un asemenea drum/eveniment, de la slipuri până la hanorace, pulovere și ghete de iarnă…

Aventură, dar asumată de această dată, s-ar putea numi și așteptarea și ascultarea, vrând-nevrând, a unor recitaluri sau doar unele momente trenante, cu mai puțin impact la public, acceptate doar de o parte dintre spectatori, dispuși să asculte orice/oricând/oricum, inclusiv recitaluri/formații destinate mai degrabă unor spații închise (cluburi, săli de concerte), decât unui asemenea amfiteatru natural cu mii de spectatori (precum Kekko Fornarelli, aproape două ore). Cel mai edificator exemplu a fost cel din ultima seară, când penultimul recital s-a încheiat la ora 0:15, după care a urmat decuplarea tehnică-instrumentală a formației respective și cuplarea ultimei formații din acea seară și din festival, asta timp de o oră și un sfert, după care, în fața unui public mult mai redus decât s-ar fi cuvenit, totuși numeros pentru acea oră, dar oarecum obosit, firesc, a urmat, până în jurul orei 3:00, Stanley Clarke Band! (L-am întrebat și pe amicul Marius Giura dacă n-ar fi mai indicat ca numărul recitalurilor din fiecare seară să fie doar trei și ultimul să se încheie în jurul orei 24.00 și nu patru ca la ultimele ediții, cu finalul spre ora 2.00-3.00, și mi-a răspuns că atunci când sunt doar trei, i se reproșează că nu sunt patru…)

Sonorizarea la Gărâna, ca și la oricare festival/eveniment de o asemenea anvergură, datorită numeroaselor necesități și probleme tehnice, e o altă mare aventură… De data asta, peste tot, în toate locațiile, sunetul consider că a fost mai bun ca niciodată.

Culminația acestei ediții, ca număr de spectatori, îmi spunea Marius Giura, directorul acestui eveniment, a fost în cea de-a treia seară, sâmbătă (aproximativ 8.000), locul II după culminația I din 2007, când aici a cântat Jan Garbarek (aproximativ 13.000)!

Din punct de vedere muzical, culminații au fost la această ediție în fiecare seară:

În prima seară s-a numit You Sun Nah & Ulf Walkenius, în seara a doua, Elena Mîndru Finnection feat. Adam Baldych și Avishai Cohen’s Big Vicious, în seara a treia Adam Baldych with Helge Lien Trio & Tore Brunborg și Roberto Fonseca Trio, iar în ultima seară, tot după părerea mea, evident, au fost Stefano Battaglia Trio, Ekalavya: Abhijith P S Nair, Mohini Dey, Sandeep Mohan, Joe Johnson, Arun Roop și culminația culminațiilor, firesc cel mai așteptat și mai revelator recital jazzistic, Stanley Clarke Band.

Au fost multe evenimente conexe (puțin spus; de fapt, parte din program), recitaluri, care mai de care, de la ora 11:00 în Biserica Catolică din Văliug (aici, cel mai aplaudat fiind Raul Kusak), de la ora 14.00 la Hanul „La Răscruce”, îndeosebi cu muzicieni români (aici cel mai mare succes l-a avut Alex Calancea Band – „fabulos”, spunea Florian Lungu), lansări de CD-uri, expoziții etc.

De data asta, până și ploaia a fost caldă, doar trecătoare și rară (într-o după-amiază și într-o seară), motiv de satisfacție pentru toți, organizatori, fani, muzicieni și comercianți cu ofertă extrem de generoasă, ca și cea artistică de pe scenă…

La revenirea spre casă, oarecum o aventură asemănătoare, dar ceva mai scurtă și cu mai puține mijloace de transport: cu Alex Calancea Band în mașină până la Băile Herculane, apoi de aici la București cu trenul de noapte privat, de lux pentru noi… Asta după ce am așteptat mai bine de 6 ore pe peronul din gara asta veche, dar, vă spun sincer, nu m-am plictisit… A fost vreme bună, la fel, caldă, și un spațiu… nostalgic… atât peronul, cât și sala de așteptare, prin care doar am trecut, s-o văd și s-o admir ca arhitectură, dar, din păcate, și să-i plâng de milă: pereți scorojiți și pe dinafară, ca și pe dinăuntru… Noroc, parțial, oferit de splendoarea naturii înconjurătoare…

Am preferat o bancă de pe peron, pustiu, liniștit, propice recapitulării a ceea ce am văzut și ascultat la Gărâna 2018 (improvizații uluitoare ale unor muzicieni precum Adam Baldych, Roberto Fonseca, Alex Calancea, Mohini Dey, Stanley Clarke și toți cei din trupa lui), și sloganuri inspirate precum PIZZA HAI HUI, HOT DOG MÂNDRU, BEREA E NOUĂ, DRAGOSTEA E VECHE, iar pe unele bluze de vânzare ÎMI LIPSEȘTE O DOAGĂ, O REPAR IMEDIAT și DUS CU PLUTA, MĂ ÎNTORC IMEDIAT, apoi RĂSFĂȚ DE LA MUNTE pe borcane de dulceață) și pentru a visa la ediția din 2019 (ceva mai multe formații tinere și/sau cunoscute, dar cu proiecte noi, fresh, inedite, valoroase… mai ales că, spre norocul nostru, avem din acestea).

KEEP SWINGING!

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele