Eșecul guvernării aruncă PSD într-o criză existențială. Cum de a fost posibil?

Se poate să te scufunzi în nisipurile mișcătoare ale politicii după ce ai câștigat alegerile cu peste 40% și te-ai bucurat de o majoritate solidă în parlament? Răspunsul, paradoxal, este da. Cu o condiție: să nu guvernezi.

97
8 minute de lectură

Cronica unui sfârșit de epocă

Este ceea ce i se întâmplă acum Partidului Social-Democrat. Iar problema partidului este că acum nu se află doar în fața intrării în opoziție – asta i s-a mai întâmplat și și-a revenit. De data aceasta, PSD se află în plină criză existențială și remediile nu se întrevăd.

A fost, de fapt, o formidabilă eroare de apreciere și de alegere a căilor și mijloacelor.

În seara de 10 decembrie 2016, exit-pollurile, într-adevăr, depășeau așteptările. Cilindrul roșu al PSD urca până la limita de sus a ecranelor TV – așa ceva nu se mai văzuse, pentru un partid, de la FSN-ul lui Ion Iliescu la 20 mai 1990.

A fost un scor mare, dar activul PSD a confundat asta cu legitimitatea, ceea ce nu era cu totul și cu totul același lucru. De fapt, dat fiind nivelul extrem de scăzut al participării la vot, susținerea pentru PSD, de peste 40%, se afla, în acel moment, la nivelul de 18%, raportată la întregul electorat.

Rădăcinile răului

Păcatul inițial a fost acela că PSD a insistat în păstrarea unui lider de partid, Liviu Dragnea, care nu putea deveni prim-ministru, și asta chiar dacă partidul câștigase clar alegerile parlamentare. Motivul: o condamnare definitivă, cu suspendare.

Cu un obiectiv politic primordial centrat pe propria persoană (salvarea de la al doilea proces, care i-ar fi adus, în caz de condamnare, intrarea în închisoare), Liviu Dragnea s-a văzut nevoit să guverneze prin interpuși, dar niciunul nu s-a încumetat să meargă până la capăt în a-și salva șeful politic – de unde instabilitate și lipsă de predictibilitate. Au fost trei prim-miniștri în trei ani. Enorm, pentru un partid cu un asemenea scor electoral.

PSD a greșit dacă a văzut legitimitate acolo unde, în realitate, era mai degrabă o avarie a democrației. Iar liderii și strategii săi nu și-au dat seama că valul de contestare la adresa partidului avea să vină nu din schimbarea opțiunilor electorale, ci pur și simplu din activarea unei părți a majorității „adormite” – ceea ce era foarte ușor de realizat. Asta avea să se întâmple imediat, în ianuarie-februarie 2017.

Desigur, PSD primise în 2016 o șansă. O mare șansă. Putea guverna eficient și schimba fața României. Avea și premise. Moștenise o țară care ieșise din tranziție (și, recent, din criză) marcată de uriașe discrepanțe sociale, specifice Americii Latine și nicidecum Europei. Un partid social-democrat de tip european ar fi văzut aici șansa istorică de a-și lăsa amprenta asupra societății pentru o bună perioadă. Prin investiții publice, prin bună guvernare locală, prin folosirea fondurilor europene.

Dar PSD nu s-a dovedit a fi un partid social-democrat european, ci mai degrabă un partid de tip social-naționalist-conservator, în genul vechiului partid al lui Miloșevici din Serbia.

Un asemenea partid nu poate renunța la bazele sale clientelare și la structurile sale corupte, fără de care existența lui rămâne sub semnul întrebării.

Dar PSD nici nu și-a pus această problemă. De fapt, primele trei priorități ale guvernării sale care a început în 2016 au fost controlul justiției, controlul justiției și controlul justiției.

Restul obiectivelor au fost subsumate controlului justiției – doar nu crede cineva în „programul de guvernare”, nici pesediștii nu cred, e ca Programul PCR adoptat la celebrele congrese.

Măsurile par a fi fost gândite și aplicate pentru a cumpăra pacea socială în vederea atingerii obiectivului strategic și anume controlul justiției.

Au fost mărite salarii în sectorul public fără o corelare cu posibilitățile economiei în momentul respectiv, au fost sacrificate investiții în favoarea consumului. Odată ce s-a dat drumul baierelor pungii, cei aflați în poziții de decizie au profitat de faptul că „pot” și și-au creat propria rețea de avantaje: salarii umflate, sporuri mirobolante, angajări ale rudelor și clienților în sectorul public. Cu un lider, Liviu Dragnea, care avea ca principal scop politic în această guvernare rezolvarea propriilor probleme din justiție, partidul a intrat în faza sa de decadență barocă.

Deficitele s-au adâncit, dezechilibrele s-au acumulat. Totul a apărut ca o cursă contra cronometru, la capătul căreia liderul partidului ar fi trebuit să treacă peste obstacolul numit Justiție, indiferent de costurile asumate. Nu s-a întâmplat.

Ruptura cu Europa, falia internă

Așa social-naționalist-conservator cum e, PSD nu a fost, în esența lui, un partid antieuropean, cu excepția guvernării începute în 2016. Strategii săi au avut grijă să cultive relațiile cu familia politică a socialiștilor europeni, cu Comisia și cu Parlamentul European, cu marile cancelarii occidentale.

Și poate că lucrurile ar fi continuat în aceeași direcție, dacă n-ar fi fost reacțiile de la Bruxelles în privința modificării cadrului legal privind justiția.

Nu s-a întâmplat asta din primul moment al guvernării PSD. Când sute de mii de români au ieșit în stradă pentru a protesta față de iminenta aprobare a celebrei Ordonanțe nr 13/2017, care ar fi dezincriminat abuzul în serviciu până acolo în a-l salva pe Liviu Dragnea, reacția Comisiei Europene nu a fost imediată, Bruxelles părând mai preocupat, în acel moment, de situațiile din Ungaria și Polonia.

Comisia a reacționat dur de-abia la trei săptămâni de la momentul de maxim al demonstrațiilor (1 februarie), care a dus la anularea ordonanței înainte ca ea să-și producă efectele.

Spre sfârșitul anului, ambasadorii la București a șapte state membre UE – Franța, Germania, Belgia, Danemarca, Finlanda, Olanda și Suedia – au cerut imperativ coaliției de guvernare „să evite orice acțiune care ar putea duce la slăbirea independenței sistemului judiciar și a luptei împotriva corupției și să ceară, fără întârziere, avizul necesar al Comisiei de la Veneția, pentru a menține astfel independența sistemului judiciar și a păstra intact procesul de reformă în general”.

Iar anul 2018, pe măsură ce coaliția înainta aproape imperturbabil în modificarea legilor justiției și a codurilor penale, reacțiile negative au venit din toate părțile: Comisia Europeană, Parlamentul European, Statele Membre, Comisia de la Veneția, GRECO.

Pus în dificultate și văzând reacțiile europene ca pe o amenințare existențială, partidul a reacționat construindu-și un discurs cu puternice accente eurosceptice și naționaliste, împănat cu teorii ale conspirației și elemente de dezinformare împrumutate din arsenalul Kremlinului.

Chiar și fondurile europene – altfel, folosite intens de guvernele eurosceptice din Europa Centrală – au devenit suspecte pentru PSD, care a pornit febril în căutarea unor formule alternative, cum ar fi parteneriate public-private, investiții israeliene, turce sau arabe. Nimic nu s-a concretizat.

În paralel, PSD a dezvoltat discursul împotriva sectorului financiar și al multinaționalelor, concretizat în plan politic prin celebra Ordonanță 114. Discursul lui Liviu Dragnea din 16 decembrie 2018 a trasat în mod clar liniile unei politici tot mai euroasiatice a PSD.

Alegerile europarlamentare au prins PSD în plin delir antioccidental și se poate spune că multe dintre voturile acestui partid (22,5% din total) au venit în sprijinul abordării antieuropene.

A doua zi, odată cu condamnarea lui Liviu Dragnea, eșafodajul ridicat din decembrie 2016 s-a prăbușit și a devenit limpede pentru întregul partid că obiectivul politic primordial al guvernării nu mai are vreo șansă de a fi atins.

Congres PSD 2019 / Foto Bogdan Cristel

Viorica Dăncilă, în calitate de prim-ministru, a căutat, încă de a doua zi, să refacă punțile cu partenerii europeni. Dar întrebarea este în ce măsură activul de partid și electoratul au fost contaminați de discursul lui Dragnea. Câți dintre ei mai sunt dispuși să se întoarcă la valorile europene și câți au rămas tributari liniei dure?

Această falie din interiorul partidului este un dezastru în perspectiva campaniei prezidențiale și este extrem de greu să fie umplută, în condițiile avansului populismului în întreaga Europă.

Viitorul PSD este sumbru, iar diviziunile interne vor reseta jocul pe întreaga scenă politică din România.

PSD se află într-o criză nu de parcurs, ci de sfârșit de epocă. Și nu se știe cât va dura.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele