Ediția tipărită | Lideri

23 august 2018

A FOST tipul de moment care ar fi încununat cariera unui producător de reality show. În timp ce președintele Statelor Unite era în drum spre un miting de campanie, fostul său șef de campanie, Paul Manafort, era declarat vinovat de opt capete de acuzare legate de fraudă fiscală și bancară; iar fostul său avocat, Michael Cohen, pleda vinovat pentru opt capete de acuzare legate de evaziune fiscală, fraudă și violarea regulilor de finanțare a campaniilor. Canalele televiziunilor au avut nevoie de atât de multe ecrane separate pentru a acoperi ce se întâmpla acolo, încât au început să semene cu cubul lui Rubik. În toată această frenezie, totuși, ceva important s-a schimbat săptămâna aceasta. Pentru prima dată, președintele Donald Trump se confruntă cu o acuzație oficială că a încălcat legea pentru a-și promova candidatura.

Condamnarea lui Manafort nu a surprins pe nimeni dintre cei care i-au urmărit procesul sau lunga sa carieră de consultant politic, dispus să fie angajat de dictatori sau nelegiuiți. Pledoaria lui Cohen a fost mai surprinzătoare, dat fiind că nu era doar avocatul lui Trump; el era omul care făcea ca problemele acestuia să dispară. Asta a inclus plăți în timpul campaniei din 2016 ca să cumpere tăcerea celor două femei care se pare că au avut legături cu Trump. (Președintele a negat aceste legături și spune acum că a aflat mai târziu despre plăți.) Cohen a declarat însă sub jurământ că banii au fost plătiți „la îndemnul unui candidat la o funcție federală”. Cu alte cuvinte, Trump i-a spus lui Cohen să încalce legea și apoi a mințit ca să acopere asta.

Nici condamnarea lui Manafort, nici pledoaria lui Cohen nu sunt direct legate de afirmațiile privind complicitatea cu Rusia, care au caracterizat campania lui Trump și care sunt acum investigate de consilierul special Robert Mueller. Totuși, niciunul dintre cele două cazuri nu ar fi fost înaintat justiției fără cercetările acestuia. Evenimentele de săptămâna aceasta înseamnă că Mueller se situează acum pe un teren mai solid. Îi va fi mai greu președintelui să îl bagatelizeze fără să pară că prin asta obstrucționează justiția. Și în astfel de cazuri, condamnările duc adesea la mai multe condamnări, deoarece cei găsiți vinovați caută modalități de a se salva. Întrebarea care se pune acum este dacă și în ce măsură Manafort și Cohen se vor întoarce împotriva fostului lor șef în schimbul unor pedepse mai lejere. Pe măsură ce continuă scurgerea lentă de dezvăluiri și condamnări, americanii vor trebui să se confrunte cu o întrebare simplă: este Trump deasupra legii?

Urmăriți banii

Cohen spune că Trump i-a cerut să facă plăți pentru liniștirea lucrurilor – ceea ce nu este ilegal pentru cetățeanul de rând, dar contează ca donație nedeclarată când se face din partea unui candidat politic, așa cum era Trump la vremea respectivă. Și ce e cu asta? La urma urmelor, America tratează încălcarea legilor privind finanțarea campaniilor mai mult ca pe amenzi de depășire a limitelor de viteză decât ca pe cazuri penale: ele sunt adesea rezultatul completării greșite a unor formulare sau a contabilității greșite pentru cheltuielile din campanie. Există motive bune pentru această abordare indulgentă. Atunci când electoratul alege pe cineva care a îndoit regulile, se creează un conflict între tribunale și alegători, care este greu de rezolvat curat.

Trump nu este totuși acuzat că a încurcat hârțoagele, ci că a plătit mită ca să ascundă o poveste compromițătoare. Asta este un delict mult mai grav, și unul care a fost suficient ca să pună capăt carierei lui John Edwards, un aspirant la candidatura prezidențială democrată, când a fost prins că face ceva similar în 2008. Nu avem cum să știm dacă Trump ar fi câștigat totuși alegerile dacă povestea s-ar fi aflat. Chiar și așa, simpla posibilitate că nu ar fi câștigat ridică semne de întrebare despre legitimitatea sa, nu doar despre respectarea legilor privind finanțarea campaniilor.

Cum rămâne cu convenția, care persistă din epoca Nixon, că Departamentul pentru Justiție nu va pune sub acuzare un președinte în exercițiu? Din nou, sunt motive bune pentru asta. Ca și în cazul încălcării legii finanțării campaniilor, o astfel de punere sub acuzație ar crea un conflict între birocrație și mandatul democratic al președintelui, care nu are un final fericit. Convenția ar fi nulă, fără îndoială, dacă ar exista o dovadă credibilă că un președinte în exercițiu a comis, să zicem, o crimă. Dar plata de bani pentru a asigura tăcerea într-o afacere neplăcută privind o legătură extramaritală este departe de acest caz.

Autorii Constituției au vrut să îi permită președintelui să își poată exercita funcția fără tulburări nenecesare. Dar, imediat după războiul împotriva Regelui George al III-lea, ei au stipulat clar că Președinția nu trebuie să fie o monarhie electivă. Dacă un președinte face ceva, asta nu face acel lucru legal. Problema constituțională spre care se îndreaptă America este că protocolul Departamentului de Justiție de a nu pune sub acuzare președinți în exercițiu datează dintr-o altă epocă, când nu se aștepta ca un președinte să demisioneze fără un minim de onoare, înainte de formularea unor capete de acuzare, așa cum a făcut-o Nixon. Norma respectivă nu se mai aplică. Convenția nescrisă spune acum că, de fapt, dacă are pielea suficient de groasă, un președinte este realmente deasupra legii.

Pic, pic, picurând pe țeavă

Asta înseamnă că singura soluție la orice conflict pe care Trump îl va crea între tribunale și alegători este una politică. În cele din urmă, decizia de a-l înlătura pe un președinte este o problemă politică, nu juridică. Nici nu ar putea fi altminterea, așa cum au prevăzut Părinții Constituției. În „Federalist 65”, Alexander Hamilton explica de ce Senatul, și nu Curtea Supremă, este cel care ar trebui să se întrunească să îl judece pe președinte, căci „cine pot să fie atât de bine inchizitorii pentru națiune decât înșiși reprezentanții ei?” Niciun un alt organism, gândea el, nu ar fi avut necesara „încredere în această situație” pentru a face așa ceva.

Din nefericire, acea încredere lipsește acum, ceea ce lasă democrația americană într-un loc straniu. Până acum, republicanii din Congres au fost de partea președintelui. Singurul lucru care se poate schimba este ca performanța sa până la alegerile de la jumătatea mandatului să fie atât de proastă, încât un număr suficient de mare dintre ei să ajungă să îl considere pe președinte drept o povară electorală. Deși democrații pot foarte bine să câștige o majoritate în Cameră, o majoritate de două treimi în Senat – pragul necesar pentru a-l înlătura pe președinte – pare de neatins.

Pledoaria lui Cohen l-a făcut pe președintele Statelor Unite un co-conspirator neinculpat în mai multe delicte federale. A fost o săptămână tristă pentru America. Dar a fost o săptămână rușinoasă pentru Partidul Republican, ai cărui membri rămân devotați mai degrabă minimizării malversațiunilor lui Trump decât idealului că nimeni, nici măcar președintele, nu este deasupra legii.

Acest articol a apărut în secțiunea Lideri a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Is he above the law?”