Unirea de la 1918 nu a fost numai o mare realizare națională. În egală măsură ea a reprezentat și un proiect românesc gândit și dezvoltat într-o matrice europeană. România Mare, ca și mai mica Românie a Principatelor Unite, s-a dorit de la început a fi un „stat de necesitate europeană”, „o țară ca afară”.
Toată opera românilor, tot procesul de afirmare națională a fost gândit să se desfășoare pe parametrii europeni ai civilizației occidentale. Timp de peste 150 de ani motorul acestei conectări la Europa au fost românii transilvăneni, în special prin greco-catolicism. În jurul anului 1700, în speranța obținerii de drepturi egale cu sașii, maghiarii și secuii, marea majoritate a românilor din Transilvania accepta suzeranitatea religioasă a Romei, intrând astfel pe orbita celei mai occidentale instituții a acelor vremuri, Biserica Catolică.
La 1791, românii transilvăneni se conectează politic, prin preluarea marilor idei europene ale Revoluției Franceze în Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. Parafrazând discursul de astăzi, „ca buni europeni”, românii transilvăneni își cereau drepturile legitime împăratului Leopold al II-lea. Dincolo de cifrele demografice, românii fiind majoritari în Transilvania, legitimitatea cererilor lor era dată de însăși latinitatea lor, liantul comun al tuturor națiunilor din Sfântul Imperiu Roman.
Prin lupta lor sistematică, ajutați și de atitudinea favorabilă a Vaticanului, românii au căpătat forță și și-au afirmat doleanțele și mai apăsat. Conduși de lideri competenți și dedicați, construindu-și propriile școli, înființându-și propriile tipografii și ziare, traducând într-o română latinizată marile opere ale Vestului, românii s-au europenizat.
Procesul nu numai că a cuprins întreaga Transilvanie, inclusiv românii ortodocși aderând cultural la el, dar el a căpătat suficientă substanță, suficientă forță pentru a trece Carpații, la sud și la est. Badea Cârțan sau Gheorghe Lazăr sunt și astăzi onorați în vechiul Regat tocmai pentru că ei simbolizează trecerea Carpaților de către proaspăta și viguroasa nouă ideologie a românismului daco-roman.
În baza acestei noi ideologii, boierii își trimit fiii la școală în Vest, mai ales la Paris, unde tinerimea română avea și avantajul afinității culturale cu francezii. La Paris are loc conectarea la gândirea politică europeană a elitelor moldave sau valahe, aspect crucial pentru victoria Revoluției Române de la 1848. Prin Islaz și prin guvernul provizoriu de la București, românii așezau fundamentele europene ale noului stat român, ce urma să se nască la 24 ianuarie 1859. Unirea Principatelor a fost și ea realizată în aceeași matrice europeană, cum europeană a fost și declararea Independenței, la 9 mai 1877.
Aducerea pe tronul de la București a unui principe european, o altă mare idee pașoptistă, a fost gândită tot ca o contribuție la construcția unei Românii europene. Mai ales că firavul stat român, înconjurat de imperii lacome, avea nevoie de aliați. Și ce aliați mai buni decât latina Franță puteam găsi, o țară care la rândul ei avea de dus o competiție geopolitică cu spațiul german ce controla soarta Europei Centrale, inclusiv a românilor transilvăneni. Așa a ajuns mica Românie un stat de necesitate europeană, o țară esențială pentru interesele orientale ale Occidentului. O țară care mai degrabă trebuia să-i împiedice pe ruși să ocupe Balcanii sau părți din Europa Centrală decât să-i îndiguiască pe otomani.
O altă etapă esențială în construcția unei Românii mari și europene a fost construcția internă, instituțională. Principatele Unite aveau nevoie de armată, aveau nevoie de burghezie, de industriași și bancheri, de școli moderne și de universități. Toate acestea, construite sistematic începând cu 24 ianuarie 1859, au avut la bază modele europene. Când vorbim de „mica Belgie” sau „micul Paris” nu avem în vedere doar aspectele politice sau edilitare. Aceste metafore sintetizează efortul unei întregi țări de preluare a unui model de civilizație, care, parafrazându-l pe Eugen Lovinescu, fără a fi perfect, era de preferat celui rusesc sau turcesc.
Universitățile de la Iași sau București, Banca Națională, CEC-ul, Academia Română, ziarele, fabricile, toate erau gândite și construite plecând de la nevoia românilor de a-și construi „o țară ca afară”.
Dacă toți acești pași nu ar fi fost făcuți la timp, dacă românii, fie ei transilvăneni sau regățeni, nu s-ar fi ajutat reciproc, nu ar fi purtat flacăra românismului pe rând și astfel toți odată și dacă toate aceste eforturi nu erau cimentate într-o matrice europeană, poate că România în final nu ar fi fost atât de mare sau nu ar fi fost deloc. România Mare este și un succes al alegerii corecte a căii de dezvoltare, a căii europene. De aceea consider că Marea Unire este în egală măsură un proiect românesc și european. Apărând europenitatea Marii Uniri, apărăm în continuare România.